Internetul, tot Internetul şi doar Internetul

2000

M-a rupt! M-a costat o avere! Eram absolut falit. Am dat 3 milioane pe un calculator. Dar, nene… Aveam primul PC!

AMD K5 la 90 mhz, 32 RAM, Placă video ATI sau ceva… Hard de 800 de mega! Monitor de cinşpe inci care făcea poc atunci când schimbai rezoluţia! Şi modem de 56k! Până aici!!!

Eram novice. Nu umblasem decât pe HC şi deşi ştiam să programez pe ăla, maşinăria asta nouă era al naibii de sofisticată! Pe mine mă interesa Internet-ul. Am chemat un amic la mine, un fel de guru al tuturor lucrurilor IT. Pe atunci aveam impresia că toate componentele de calculator se opresc în faţa lui ca să se închine de câteva ori pe zi. Mi-a explicat că trebuie să bag linia telefonică în modem ca să am “net”. Gata frate. Eu şi improvizaţiile suntem uite-aşa! Ca atare am luat foarfeca, nişte cablu de prin casă, şi am prelungit cordonul de la telefon fix până prin spatele calculatorului unde am mai făcut un “ştuţ” ca să dea în modem.

- Bă, vezi că îţi dau un cont de net. Dar e din ăla de sunteţi vreo 3 pe el.

- Păi şi ce înseamnă asta?

- Adică ai viteza mai mică dacă sunteţi mai mulţi conectaţi.

- Lasă frate, ce-mi trebuie mie viteză. Să se încarce paginile.

- Se încarcă, se încarcă…

Atunci a început totul. Ore întregi şi nopţi pierdute pe net, că noaptea era mai ieftin, asta dacă te puteai conecta. Nici nu făceam mare lucru, să zici că uite ce mare filozofie făceam… Stăteam pe mIRC şi pe diverse pagini de web. Foloseam metacrawler.com în loc de google de azi. Căutam documentaţii de programare în cod maşină, că la aia mă pricepeam de când cu HC-ul şi vroiam să învăţ şi pe PC. Aşa am descoperit turbo pascal, C-ul şi Visual Basic. Şi aşa m-am apucat să programez chestii ceva mai serioase decât nişte jocuri pe un HC. Dar Internetul era pivotul principal. Era o lume nouă în care continentele nu aveau apă între ele, ci doar viteză de 1k. Începeai să cunoşti câteva paradoxuri. Se face că cu cât lumea ştia să tasteze mai repede, tasta mai prescurtat. Apăruseră dialecte bizare în care 3 litere însemnau 1 propoziţie sau cel puţin 2 cuvinte. Vedeai cuvinte cu cifre în ele şi simboluri combinate să iasă feţe expresive…

2009

Sunt în sufragerie. E o mizerie de nedescris. Parchetul e plin de praf alb, muncitorii au terminat de instalat caloriferele noi. Alea vechi de juma’ de tonă stau pregătite să le ia ţiganii. Nu mai e mobilier aproape nicăieri. Doar materiale de construcţie, plăci de rigips, scule. Ah, şi canapeaua. Aşteptam pe cineva, dar am zis să intru puţin să caut ceva pe Internet. Am scos laptop-ul şi am dat drumul la Wireless. Ştiam că printre vecinii mei sunt 2 cu wireless neprotejat, aşa că nu era nevoie să mai bag cablul meu. Nici nu ştiu pe unde era îngropat.

Connected! ”Ştuţul” radiopurtat şi-a făcut datoria. Eram conectat. Aveam prin aer o viteză de 40 de ori mai mare decât acum aproape 10 ani pe modem. Păcat că nu făceam decât să îmi verific mail-urile. Şi alea pline de SPAM. Dar tehnologia există şi totul se mută pe ea. Televiziuni, radiouri, presă, comunităţi întregi, afaceri etc…

Şi atunci mi-a trecut prin cap că poate Internetul de acum este “The Matrix V0.1.“

Aspirator stradal

Nu, sincer nu… Nu sunt la curent cu noile gadgeturi. Eu credeam și aspiram spre a cunoaște noul Nokia N97 (spre exemplu). Despre care un grup de cetățeni mi-a oferit numai informații pozitive. Precum că e următorul OZI (Obiect zburător identificat) și cum face și desface și nodul Gordian.

Pe naiba. M-am înșelat. Revelația mea a venit de 1 mai muncitoresc. Pentru că atunci a fost luată fotografia de mai jos. Într-un context muncitoresc, de 1 mai. Am fost șocat că există acest aspirator de gunoaie stradale. Am fost șocat că cineva lucrează de 1 mai, și am fost șocat să văd că folosește pubele standard ca și containere. Dar mi-a plăcut. Nu de alta, dar pare mai rapid decât clasica pubelă cu două roți de tractor alăturate în care se vâră ce se mătură pe străzi. Pare… Acum nu știu.

Dar avem. Avem, oameni buni, aspiratoare stradale. Vom avea un București mai curat?

 

Am identificat și firma producătoare:

http://www.glutton.com

Indicatoare timide

 Vedeți panoul din imagine? Ăla cu Târgoviște pe el? Ei bine, eram într-o mașină care rula pe podul Grant atunci când am făcut fotografia. Poate, intuitiv, o să devină clar pentru unii dintre voi că cei care circulă pe SUB podul Grant (oameni care probabil chiar vor să meargă la Târgoviște), nu vor vedea în viața lor acel panou, decât poate dacă o să le cadăîn cap (Doamne ferește!). În schimb un șofer care merge pe pod, perpendicular cu direcția în care indică panoul, îl vede aproape intim. E ceva de genul “Auzi nene, nu vrei matale să mergi la Târgoviște? Uite, încolo e! Dă-te jos de pe pod și ia-o încolo.“

Pe același sistem aștept cu nerăbdare semafoarele îngropate, trecerile de pietoni nesemnalizate, și în general, orice semn rutier bine mascat pe după pomi, pe după ce se poate. Într-adevăr, tuturor șoferilor le plac mai degrabă reclamele stradale, mai ales la detergenți, pentru că sunt mult mai elocvente decât un plictisitor de semn rutier care nici măcar nu se schimbă decât dacă se mută Târgoviște.

Fiecare cărucior cu rampa lui

Acum ceva vreme a devenit obligatoriu ca fiecare complex, instituție, magazin sau orice unitate de acces public care are trepte către ușa de acces, să fie dotată cu rampă pentru cărucioare. Ideea mi se pare cel puțin de bun simț, chiar dacă recunosc că n-am văzut în viața mea pe cineva care să facă uz de așa ceva la noi.

Sistemul românesc de implementare a obligației mi s-a părut în schimb de toată jalea. Pornind de la cele mai abstracte rampe care l-ar face și pe MacGyver să se scarpine în cap cu nedumerire, avem un București împânzit de astfel de “mijloace de ajutor” (dacă e să le numesc cumva) care mai de care mai ciudate. Judecătoria sectorului 6, de la Știrbei Vodă, are o rampă pe care mi-ar fi mie greu să merg, darămite unuia cu căruciorul, și asta pentru simplul motiv că arată ca o scară de incendiu cu unghiurile mai largi, și cu coturi foarte strânse… La stația de metrou de la Unirii (aia dinspre hotel sau restaurant Horoscop, ce naiba o fi), există un lift special instalat pentru așa ceva, dar care nu funcționează. Sunt în stare să pariez că nu a funcționat mai mult de o săptămână în toată viața lui. Și îl știu acolo de ani buni. Liftul de la Gara de Nord, am înțeles iarăși că nu merge.

Merg pe străzi și văd rampe din lemn pal, rampe improvizate din nițel ciment aruncat pe trepte care ar fi trebuit să facă o pantă, dar s-a tasat și tot trepte au rămas, cu ceva ciment pe la mijloc. Văd rampe la aproape 45 de grade, probabil puse la mișto, și cu toate că sper să n-am nevoie în viața mea de așa ceva, mă întreb… Dacă tot a dat cineva cu pumnul în masă și a zis “Să se facă rampe!”, cine dracu’ verifică să nu fie făcute din scobitori? Sau să fie funcționale măcar.

Repet impresia mea de la început, și anume că n-am văzut pe nimeni să se folosească de ele. Poate o fi un tâlc aici. Dar poate se și trezește cineva să dea niște amenzi!

Mergem la o citirică?

Nu nene! Vopsim la o citirică!

Am ieşit de la birou niţel cu treabă şi am luat-o pe jos până pe Griviţei.  Pe Griviţei se vopsesc gărduleţele alea de ţin florile şi verdeaţa să nu se repeadă la cetăţenii care aruncă cu mucurile de ţigară în ele. După dunga de pete de vopsea pe o distanţă de până la 30 cm de gard, am realizat că se “vopseşte” cu o deosebită rupere. Ai impresia că a venit popa şi miruieşte gardurile cu busuiocul muiat în vopsea.

Mai merg eu ce mai merg peste mări şi ţări, până ajung la împăratul Verde! (conform basmului). Mă opresc. Scot telefonul şi fac poză…

 

A.D.P. Sector 1 în acţiune. În dreapta, o sticlă “Babană” de vin. E 10:15 antimeridian şi sticla e pe o treime goală! Câteva pahare puse ca dop!

Poate nu credeţi, dar domnul ăla care stă pe gard, în stânga fotografiei, vopseşte din poziţia respectivă. Mai priveşte pilonii podului într-o (probabilă) analiză foarte adânc-pertinentă a cât de frumos dă în peisaj un pod neterminat… Apoi mai dă niţel cu mirul…

 

…

Cum să te lași de fumat în 7 pași

Bine, titlul e puțin hoț. De fapt ceea ce am să fac acum o să fie să vă spun cum m-am lăsat eu de fumat în 7 pași. De fumat am fumat de prin ‘97 până prin 2003. Iar de lăsat de fumat a fost super simplu. M-am lăsat de fumat de 6 ori înainte să mă las de fumat serios… Ăștia au fost pașii 1-6… Pe parcursul a 2 ani. Probabil procedeul acestor 7 pași e destul de lunguieț, dar a mers!

Îmi amintesc și acum când am ajuns la pasul 7. Era joi. Eram acasă, în fața calculatorului, probabil lucrând la un program, nu mai țin minte. Fumasem un pachet și trei sferturi de Lucky Strike, țigările care îmi plăceau cel mai mult. Mai aveam restul de pachet lângă mine pe birou. Îmi simțeam gâtul capitonat cu nicotină și îl simțeam rigid cu tot cu un gust nasol. Bine, aia era senzația pe care o aveam pentru că fumasem mai mult decât de obicei.

Nu mi-a trecut ceva anume prin cap, dar m-am trezit uitându-mă țintă la pachet. Parcă aș mai fi fumat o țigară dar mă enerva gustul ăla enervant pe care îl aveam în gât. Am luat pachetul și l-am aruncat la coșul de lângă mine. O secundă mai târziu, când am realizat complet ce am făcut, un val de adrenalină mi-a intrat în sânge. Globulele mele roșii făceau surfing pe el. Totul mergea la creier și toți neuronii mei dăduseră buzna să-mi explice că mă las de fumat. Globulele roșii lăsaseră plăcile de surfing la intrare și eu început să-mi danseze prin obraji.

Mi-am dat seama că nu mai pot lucra, concentrat pe faptul că “mă lăsam de fumat”. M-am uitat la un film, cu simțurile totuși în tensiune, apoi m-am culcat.

A doua zi, pe sistemul auto-sugestiei, aveam impresia că am toate simțurile mai acute, că pot auzi/vedea/gusta, etc mai bine. Probabil că nu era așa, iar creierul meu îmi spunea că e mult mai simplu să opresc toată tâmpenia asta dacă iau o țigară… De ce să mă supun la așa ceva? Știu bine că vreau.

Dar am mai simțit ceva, și de fapt aia e esența a ceea ce cred că poate fi util în povestea asta. Am simțit în mine ceva care creștea în intensitate de fiecare dată când ziceam nu tentațiilor. Acel ceva devenise pervers la un moment dat. Îmi ocupase o mare parte din creier și rânjea cu răutate la tentații. Le lăsa să-l atingă, să-i șoptească cele mai dulci fantezii, să îl amăgească, apoi le spunea NU! Și asta îl făcea mai puternic, și tentațiile rele pierdeau teren, iar fiecare victorie creștea puterea a ceea ce cred că deja avea un nume: “încrederea de sine”.

Tot aud mai multă lume că se lasă de fumat. Și multora le iese. Recent cred că și Dono a făcut ceva progrese. Azi, nemulțumit (încă o dată) de fumul din bucătăria firmei, am zis să trag de roata norocului și să scriu treaba asta aici. Probabil că deja “Poți să te lași de fumat” a ajuns un clișeu nenorocit în fața căruia fumătorii dau din cap într-o aprobare teoretică, totuși trăgând următorul fum de țigară în ideea că “E, dar nu acum, când o fi…”

 

Puneți mâna și lăsați-vă de fumat. Știți foarte bine de ce. Nu știți?

E, vă spun eu atunci. Dacă vă lăsați de fumat o să dobândiți abilitățile de a sări peste clădiri de maximum 10 etaje. Veți auzi zgomotul unui fulg căzând pe un pled la 20 km de dumneavoastră (27km pe timp de iarnă). Veți putea alerga cu viteze de peste 45 km/h, depinzând evident și de încălțăminte. Veți fi capabili să demontați tancuri de mărime medie doar cu mâinile și veți face să tremure orice număr de fumători doar printr-o încruntătură! Știu bine ce zic. E a treia oară când plătesc zidul blocului prin care trec din greșeală când vin acasă…

 

Fotografia preluată de aici. Aici unde vă și încurajez să aruncați o privire.

Omor de metrou

Era în jur de 7 seara. Vineri. Vinerea care tocmai a trecut. Luasem metroul către casă şi stăteam sprijinit într-un colţ al vagonului ascultând muzică în căşti. Nu prea aveam chef să mă gândesc la nimic. Eram relaxat că săptămâna se încheiase şi lucrurile au mers bine. Venea ziua de sâmbătă, duminică abia apoi luni, din nou. Însă ce omisesem pe moment a fost faptul că înainte de toate venea staţia Eroilor cu peronul pe stânga.

Mă uit prin jur. Erau câteva locuri goale şi am realizat că asta o să însemne măcel. Încă o dată. Nu ştiu dacă aţi sesizat că trecând pe la Eroilor către Unirii, o mare mafie de călători nervoşi aşteaptă pe peron. Şi toţi aşteaptă acelaşi lucru. Să prindă loc. Bă, da’ nu contează cine eşti tu, contează dacă eşti în drumul lor spre acel… Loc. M-am obişnuit deja cu sălbăticia cetăţenetului disperat să stea jos. M-am obişnuit atât e mult, încât nici nu-i mai simt când plec cu 100km/h imediat ce se deschid uşile şi fac inevitabil câteva victime care n-au înţeles că nu se stă în uşă.

Dar vinerea aceea a fost delir. Mai rău ca niciodată, trenul încetineşte şi apuc să văd poporul. Ziceai că se filmează Răscoala. Un rând continuu de oameni, fără niciun spaţiu între ei, care se lipiseră de vagon. Lipseau nişte furci. Îmi aminteam totuşi când se mai schiţa aşa, un fel de gest de dat la o parte, nu că ar fi făcut loc, dar măcar ca intenţie… Acum, nimic! Toţi erau ca-n poartă la fotbal, pregătiţi să nu ia gol.

Eram la ultimul vagon, dornic să ies la Municipal. Lângă mine, în dreapta la aceeaşi uşă, un tânăr vizibil tensionat ca şi mine la vederea mafiei. În faţa noastră, pe exterior, un puştulache cu mobilul la urechi era fix pe linia de deschidere a uşilor. Eu am strâns geanta pe umăr, bine pregătit pentru impact. Aud un trosnit de oase din dreapta şi îmi pică fisa… Nici ăsta nu glumeşte.

Se deschid uşile. Puştulache, fără niciun avertisment dă să pună piciorul, probabil fix în mijlocul vagonului, noi oamenii fiind aparent nişte uşi batante în concepţia lui. Eu şi cel din dreapta ţâşnim. Da’ ţâşnim nene, nervoşi că toată lumea vroia să ne facă dop, şi nimeni nu schiţa niciun gest să se dea la o parte. Muţunache cu mobilul la ureche e efectiv luat pe sus şi pe partea mea cred că am zguduit cu succes vreo 4 persoane care vroiau să treacă prin mine sau ceva… Nu ştiu ce scor a scos colegul, dar ştiu că pe muţunache l-am învârtit până la stâlp unde l-am cam şi fixat. Gălăgie de nemulţumire, dar ghici ce. Ăia din spate deja ne făceau loc! Am avut din nou satisfacţia că poate, pe sistemul Pavlov, cineva o să fie mai cu bun simţ data viitoare.

Faza dură a fost când am ajuns la scări şi apare şi colegul cu care făcusem omorul la uşă. Eu serios, prins încă în fiorul momentului mă uit cu o mutră dură la el. Întâlnesc ca răspuns o expresie similară, apoi pufnim amândoi în râs. Adevărul că în doi a ieşit tunul cum nu mi-a ieşit mie singur niciodată!

 

Aşa că:

Fac echipă de rugby ad-hoc pe metrou. Înscrieri la faţa locului!

Podul de la Basarab. Episodul II

Vă place peisajul? Sper că da, pentru că aşa rămâne, cel puţin o perioadă. S-a decis în instanţă că lucrarea de faţă NU e de utilitate publică. Bun, deşi au existat multe controverse, şi eu pot fi de acord că lucrarea de faţă are totuşi utilitate publică. Şi oricine dintre noi a vizitat în trafic zona gării cred că poate fi de acord cu mine.

Dar chiar şi aşa, cum naiba se poate întâmpla ca un asemenea proiect să fie oprit fix în mijlocul lucrărilor. Stau şi mă gândesc că s-au făcut exproprieri de circa 15 milioane de euro. Suma totală estimată atunci era de 33 milioane de euro pentru exproprieri. Cine ştie, poate au apucat să-i dea pe toţi. Investiţia totală a fost estimată în “final” pe la vreo 178 de milioane de euro, deşi Oprescu a spus la un moment dat că el crede că se va ajunge la 650 milioane de euro (ceea ce sincer, şi eu cred, pe considerente de tunuri, nelipsite ca scorburile de copaci la proiecte de genul ăsta).

Nu sunt inginer, dar speculez şi eu empiric ca marinarul cu degetul în vânt şi zic că s-or fi cheltuit circa 50 de milioane de euro până acum cu tot cu exproprieri şi ce s-a făcut până acum. Adică şantierul ăla ce populează Grozăveştiul până la Basarab. Deşi tare am impresia că sunt taaaare naiv în estimare.

Una peste alta, eu acord o mare bilă neagră pentru porcăria asta. Lucrurile trebuiau să fie clare de la început, nu să se lase loc de neînţelegeri, pretexte şi ocazii diverse de ordin politic sau de furt pur şi simplu. Că sunt convins de faptul că ne uităm deja la un pretext pentru unii să ceară mai mulţi bani.

Iată ce frumos e să fie “criză” şi unii să se joace cu banii…

Fotografia cu macheta e preluată de pe Hotnews.ro

Pur şi simplu

Am fost plecat din ţară zilele trecute. Vroiam ca primul meu post de la întoarcere să fie legat de asta. Să vă arăt locurile pe unde am fost, să mă laud cum am mers eu cu bicicleta pe trasee montane, cum m-am noroit şi mocirlit ca un porc (cred că am inventat nişte cuvinte aici), cum am îngheţat de frig dar am vizitat o frumoasă fermă de cai, cum am văzut cămile, şi alte prostii de genul ăsta.

În schimb încep cu asta, o treabă care m-a impresionat şi m-a mai trezit din iluzii, aşa cum mi se mai întâmplă. E vorba de foarte mediatizatul caz al lui Marian Cozma, jucătorul de handbal ucis acum câteva zile într-un local public.

Îl ascultam recent pe Mircea Badea la emisiunea lui, şi deşi nu-i împărtăşesc aşa de mult cinismul, pot spune că am cam rezonat cu el aproape la toate punctele atinse. Este absolut banal să mori ca un dobitoc pur si simplu pentru că te-ai opus unei situaţii în care o barmaniţă e dată cu capul de masă pentru că le-a cerut “şmecherilor” plata pe consumaţie. O situaţie în care un om e într-o situaţie de aşa natură creează nelinişte celorlalţi. Asta pentru că nu poţi, nu vrei să concepi că aşa ceva ţi se poate întâmpla şi ţie. Şi te opui. Te opui poate cu iluzia că vreodată “cândva” într-o situaţie pur şi simplu similară în care vei fi TU la mijloc, poate, POATE cineva îţi va sări în ajutor aşa cum ai sărit tu.

Nu am putut să nu-mi imaginez scena. Exact la fel, nici eu nu vreau să concep aşa ceva. Nu cred că eu m-aş fi băgat să fi fost în locul lui. Recunosc că mi-ar fi fost frică pentru că oricât mă mai pricep să dau un pumn, sunt convins după cum arătau ăia că mi-o luam instantaneu chiar de la unul singur. Dar cred că m-aş fi uitat bine la ei, măcar să fiu un martor cât de cât. Şi m-a cutremurat ideea de a fi fost martor neputincios la aşa ceva. Probabil chestia asta, sentimentul ăsta stă la baza resortului care te împinge să intervii în asemenea situaţii. Şi asta probabil ca să-ţi asiguri liniştea interioară, să nu rămâi pur şi simplu şocat de o tâmpenie care e pur şi simplu pervers de banală, contrar a ceea ce ţi-ai fi închipuit până acum.

…

Astăzi…

Azi am intrat într-un supermagazin (na, ca să nu zic supermarket!) să-mi iau ceva de mâncare. Mă rotesc eu ce mă rotesc pe acolo, indecis ce să iau, când observ zarvă mare la casă. Un grup de ţigănci echipate cu fuste, baticuri şi puradei, deci standard, erau cu gura mare pe vânzătoare. Mă apropii şi eu ca alţi curioşi:

- Făăăh, apăi dacă vroiam io, furam făh şi nu ştiai tu, [epitete+gestică+un set incert de blesteme (?)].

- Hai hai, scoate tot!

…

Vreo doi agenţi de pază destul de solizi şi nu prea amuzaţi încadrau scena, plus o mare parte din personalul magazinului, nici ei prea răbdători. Unul câte unul, apar produsele pe tejghea ascunse din diverse cotloane ale îmbrăcăminţii. Cel mai mult produse alimentare. Am dedus că se încercau provizii pentru zile negre.

După vreo 5 minute de dat din colţ în colţ, ţigăncile au ieşit nervoase foc cu blesteme care mai de care mai sofisticate. Nu cred că reuşiseră să păstreze din tot ce furaseră decât poate câteva pacheţele de gumă (dacă or fi luat aşa ceva).

Am continuat cumpărăturile şi când am terminat ce aveam de luat, mă apropii de una din case.

- Clienţi vechi? Întreb eu.

Nu m-a înţeles.

- “Doamnele” de mai de vreme, completez eu.

- Aaa, veniseră la furat. Tot împingeau coşurile la derută “Ia-l pe al meu, ba pe al meu”, să ne ameţească pe noi. Da’ nu în coş aveau ele “marfa“.

Şi încheie victorioasă:

- Le-am scuturat până au scos tot!

- Criza asta e mai rea decât am presupus dacă nu mai pot fura ţiganii de prin magazine.

A râs cu poftă şi ea, şi clienta din spate, dar eu glumeam doar pe jumătate. Mă gândeam, trecând peste amuzamentul şi satisfacţia scenei de mai devreme, oare unde îi poate duce disperarea pe unii la o adică? …