Libertatea iluziei

Un blog care sper să vă facă plăcere să-l citiţi din când în când.

Archive for the ‘amintiri’ Category

The bodega!

Posted by Marlo pe 11-07-2009

Ieri, pe la prânz a venit inevitabila întrebare. De la colegul meu, destinatar eu: „Ce mâncăm azi?„.

Îmi place să-l torturez nițel și să vin cu răspunsuri de genul „Păi mă gândeam la niște parizer cu pâine„. El e genul de om care aleargă nițel pentru mâncare. Diferit de omul arhaic, el aleargă ori pe la KFC, sau McDonalds, sau City Grill.

Eu, pot să mă mulțumesc și cu o conservă de ton uneori. Deși alteori mi se face și mie poftă de ceva mai sofisticat. Nu spun că nu e sofisticat să mănânci ton. E suficient să îți cumperi o conservă de ton fără deschizător pe ea. E o experiență complexă din start. În fine…

Și eu am venit cu propunerea: „Hai să vedem cum e la localul ăla de la Gara de Nord„….

Înainte să termin ideea, spiridușii ne-au dus acolo cu primul tren.

Puff! Eram acolo. La un fel de „împinge tava”, doar că nu aveai tavă, și alternativa era individul dinaintea ta. Doar că dacă îl împingeai, riscai să te pocnească cu o paporniță sau ceva care mirosea a ceapă oricum.

Tudor era în dubiu. Toată mutra lui avea dedesubt o subtitrare care era foarte citeață: Bă, ești sigur??

Nu eram atât de sigur cât curios:

– Aveți ciorbă?

A scuipat guma în coș și mi-a acordat încrederea în sine înapoi când mi-a confirmat:

– Dea…

– Dați-mi și mie o ciorbă de burtă cu ardei iute…

A luat polonicul și a compus o ciorbă din 2 recipiente, unul cu fâșiile de carne, unul cu zeama. Mi-a trântit un ardei într-un șervețel, pâinea crestată, oțet într-un păhărel de plastic și câteva vorbe după ceafă:

– …’șopt de mii!

Mi-am dat seama că era vorba de prețul lichidului. Parcă auzisem un trei. Mă uit la Tudor.

– Cât a zis?

– Treișopt.

Așa auzisem parcă și eu. Dar geamurile încep să zdrăngăne:

– Șaișopt!!

Mă ridic din tranșeu, scutur hainele de moloz și după ce îmi scade țiuiala din ureche întind tremurând o sută către puștoaica cu voce de tanc care urlă suav:

– Nu la mine, la casă!!!

Vorbele ei m-au pălmuit către casă. Un individ cu halat și țigară în gură stătea la butoane. Mă apropii și îi șoptesc inutil: șaișopt! Știa. Pe dracu’, cred că și Timișoara știa!

Am plătit și am luat tava. Ne-am așezat la masă. Tudor:

– Auzi, eu nu-mi iau de aici, cred că o să-mi iau o salată de la Mc. Vii cu mine?

– Da măi…

Ardeiul era absolut odios! Ciorba era ok dacă lăsai fășiile de burtă dedesubt, iar pâinea avea chestii negre prin ea.

Am sorbit zeama și cu foamea ușor pe hold, m-a apucat cheful de glume:

– Bă! Ciorba asta nu e chiar îngrozitoare!

Și adevărul ăsta era. Nu era îngrozitoare, dar o strica PR-ul. Lângă mine, un nene de 105 kg mânca sorbind ca un compresor transformat în aspirator. Masa la care mânca se ținea în dibluri de paișpe ca să nu fie trasă de jetul lacom…

În fine, eventual am terminat de mâncat. Am avut inițiativa de a duce tava cu cele rămase înăuntru. Am revoluționat bodega. Toate lingurile au căzut la pământ și toți se uitau la mine ca la Paștele Ateic atunci când am așezat civilizat tava pe blatul de lângă casă. Chiar am auzit zgomot de cruci făcute iar personalul bodegii a intrat în șoc.

Am zis să plec dracu’ cât mai repede de acolo și m-am refugiat cu Tudor în Springtime. Am luat o felie de pizza și o bere, iar colegul a atacat frigăruile. A fost ceva mai bine!

Concluzia zilei?

În Gara de Nord e o ciudățenie de „local”, aproape de gura de metrou. Nu mâncați acolo!!!

DSC01070 - Gara de Nord - small

Posted in amintiri, bucureşti, ciudăţenii, umor | 4 Comments »

Internetul, tot Internetul şi doar Internetul

Posted by Marlo pe 28-05-2009

2000

M-a rupt! M-a costat o avere! Eram absolut falit. Am dat 3 milioane pe un calculator. Dar, nene… Aveam primul PC!

AMD K5 la 90 mhz, 32 RAM, Placă video ATI sau ceva… Hard de 800 de mega! Monitor de cinşpe inci care făcea poc atunci când schimbai rezoluţia! Şi modem de 56k! Până aici!!!

Eram novice. Nu umblasem decât pe HC şi deşi ştiam să programez pe ăla, maşinăria asta nouă era al naibii de sofisticată! Pe mine mă interesa Internet-ul. Am chemat un amic la mine, un fel de guru al tuturor lucrurilor IT. Pe atunci aveam impresia că toate componentele de calculator se opresc în faţa lui ca să se închine de câteva ori pe zi. Mi-a explicat că trebuie să bag linia telefonică în modem ca să am „net”. Gata frate. Eu şi improvizaţiile suntem uite-aşa! Ca atare am luat foarfeca, nişte cablu de prin casă, şi am prelungit cordonul de la telefon fix până prin spatele calculatorului unde am mai făcut un „ştuţ” ca să dea în modem.

– Bă, vezi că îţi dau un cont de net. Dar e din ăla de sunteţi vreo 3 pe el.

– Păi şi ce înseamnă asta?

– Adică ai viteza mai mică dacă sunteţi mai mulţi conectaţi.

– Lasă frate, ce-mi trebuie mie viteză. Să se încarce paginile.

– Se încarcă, se încarcă…

Atunci a început totul. Ore întregi şi nopţi pierdute pe net, că noaptea era mai ieftin, asta dacă te puteai conecta. Nici nu făceam mare lucru, să zici că uite ce mare filozofie făceam… Stăteam pe mIRC şi pe diverse pagini de web. Foloseam metacrawler.com în loc de google de azi. Căutam documentaţii de programare în cod maşină, că la aia mă pricepeam de când cu HC-ul şi vroiam să învăţ şi pe PC. Aşa am descoperit turbo pascal, C-ul şi Visual Basic. Şi aşa m-am apucat să programez chestii ceva mai serioase decât nişte jocuri pe un HC. Dar Internetul era pivotul principal. Era o lume nouă în care continentele nu aveau apă între ele, ci doar viteză de 1k. Începeai să cunoşti câteva paradoxuri. Se face că cu cât lumea ştia să tasteze mai repede, tasta mai prescurtat. Apăruseră dialecte bizare în care 3 litere însemnau 1 propoziţie sau cel puţin 2 cuvinte. Vedeai cuvinte cu cifre în ele şi simboluri combinate să iasă feţe expresive…

2009

Sunt în sufragerie. E o mizerie de nedescris. Parchetul e plin de praf alb, muncitorii au terminat de instalat caloriferele noi. Alea vechi de juma’ de tonă stau pregătite să le ia ţiganii. Nu mai e mobilier aproape nicăieri. Doar materiale de construcţie, plăci de rigips, scule. Ah, şi canapeaua. Aşteptam pe cineva, dar am zis să intru puţin să caut ceva pe Internet. Am scos laptop-ul şi am dat drumul la Wireless. Ştiam că printre vecinii mei sunt 2 cu wireless neprotejat, aşa că nu era nevoie să mai bag cablul meu. Nici nu ştiu pe unde era îngropat.

Connected! „Ştuţul” radiopurtat şi-a făcut datoria. Eram conectat. Aveam prin aer o viteză de 40 de ori mai mare decât acum aproape 10 ani pe modem. Păcat că nu făceam decât să îmi verific mail-urile. Şi alea pline de SPAM. Dar tehnologia există şi totul se mută pe ea. Televiziuni, radiouri, presă, comunităţi întregi, afaceri etc…

Şi atunci mi-a trecut prin cap că poate Internetul de acum este „The Matrix V0.1.

Connect

Posted in amintiri, realitate | 3 Comments »

Un prieten

Posted by Marlo pe 11-04-2009

Marmoțica m-a făcut să-mi amintesc cu plăcere întâmplarea de față printr-una din pozele de pe blogul ei. Așa că, here it goes

 

Am coborât din autocarul vechi împreună cu amicul meu şi două fete. Autocarul n-avea să meargă mai departe. Locul se numeşte Varlam. Se află în judeţul Buzău, dincolo de Nehoiu venind dinspre Păltineni. Aveam în plan să ajungem pe vârful Penteleu și aveam idee aproximativ pe unde e. Era răcoare de dimineață, de ora 7 mai exact și era absolut plăcut la mers. Eu eram fix în pantaloni scurți roșu cu galben și tricou verde. Ce mai, semafor… Ne-am tras ranițele pe umeri și am pornit la drum.

În drumul nostru am trecut pe lângă un hotel. Na că nu mai țin minte cum se numea exact, dar parcă tot Varlam. Acolo s-a lipit de noi o turmă de căței. De toate rasele. Erau vreo 6. Pur și simplu s-au luat după noi și mergeau pe lângă noi pe unde mergeam. Unul din ei mi-a atras atenția. Cred că rasa era lup. Dacă greșesc să țipați la mine, dar mie a lup îmi aduce. Se deosebea mult de ceilalți. Era foarte calm, liniștit la mers, avea un talent fantastic să-ți urmărească pașii. L-am încercat. Era în stânga mea, iar eu ciopleam câte un vârf ascuţit fiecărui din toiegele pe care le aveam. Uneori mă opream brusc sau făceam mişcări ciudate pe drum. Prima oară a fost uşor surprins şi s-a oprit să vadă ce fac. După aia s-a prins. S-a depărtat 1m să-mi lase loc de mişcare dar a continuat să facă umbră paşilor.

Am mers, am întâlnit tractoare, ne-am afundat în păduri, am urcat şi tăiat drumuri şi câinele după noi. Ne-am aşezat să mâncăm lângă un pârâiaş şi atunci a fost memorabil. Mai rămăseseră cu noi încă alţi 2-3 căţei. Care nu aveau nicio jenă să se uite lung în ochii noştri când mâncam. În schimb lupul stătea cuminte şi se făcea că doarme. Parcă era şi jignit de ideea că am putea crede că el vrea de mâncare de la noi. L-am invitat şi atunci a acceptat să mănânce cu noi. Pe termenii lui. Mi s-a părut foarte demn. Nu cred că a jucat teatru.

 

Ne-am întors spre oraş. Nu ajunsesem la Penteleu de teama de a nu pierde maşina de întoarcere care era pe la 5. Dar nici că era vreo problemă. Avem timp şi altă dată. Ne apropiam de hotelul unde am întâlnit patrupedele. Ne mai întâlneam cu maşini, iar una din ele s-a oprit la un moment dat.

          Ce faci Mărine, băiatule…

Mărin. Aşa îl chemau localnicii, şi se cunoştea cu şoferul care scosese capul pe geam la el. Era clar un binecunoscut al zonei.

          A venit cu noi tot drumul, am zis.

          Da, aşa face. Ia turiştii şi-i duce pe munte…

Am zâmbit, ne-am salutat şi despărţit în drumuri diferite. Noi am ajuns înapoi la hotel. Unde am şi mâncat. De data asta ciorbă caldă, nu doar sandwich-uri ca mai devreme.

 

Am plecat înapoi spre Păltineni cu maşina. Mărin rămăsese în staţie unde ne-a condus. Presupun că s-a întors la hotel şi s-a tolănit pe gresie ca să doarmă, aşa cum făcuse şi cât timp am mâncat…

 

Foto, inclusiv cu Mărin găsiți aici.

Dănușka, n-am uitat de albumul promis. 🙂

Posted in amintiri, călătorie | 3 Comments »

"Scoateţi o foaie de hârtie"

Posted by Marlo pe 12-03-2009

Pe undeva prin: 1994-1995
Acasă:
Istoria? Istoria Românilor! Ce să stau să citesc porcăriile alea…
Am aruncat manualul de i-au fâlfâit coperţile în zbor şi am ieşit afară.
[…]
La şcoală
Profesoara intră în clasă. Avea harta la subraţ dar nu păcălea pe nimeni. Oricând putea să dea lucrare dacă i se părea că mirosea a levănţică sau ceva… Şi nu mai dăduse lucrare de ceva vreme. Simţeam cu toţii în aer pericolul şi urmăream cu atenţie fiecare gest.
O mişcare de plasare a catalogului pe catedră, o scurtă luare în revistă a cetăţenetului prezent cu absenţii de rigoare şi fraza a sunat scurt:
– Scoateţi o foaie de hârtie…
Ne-am repezit cu toţii de am smuls ca animalele caietele acoperite de foaie albastră de sub penare, deschizându-le cu îndemânare fix la mijloc de unde am rupt ca ţăranii o foaie dublă, sau mai multe, după caz şi viteză, nu conta…
A urmat trasu’ liniei cu creionu’ la 4 pătrăţele. Fetele trăgeau linie precisă dublă cu linia, băieţii trăgeau o dungă direct cu mâna variabil la 3-4-5 pătrăţele.
Evident că intervenea şi profesoara ca să domolească acest fiasco de zgomot.
Un cor de stilouri se aude scrijelind pe foaie „Lucrare de control”, numele şi data.
Profesoara trece pe rânduri si începe să sfinţească băncile:
– Numărul unu, numărul doi, numărul unu, numărul doi, numărul unu, numărul doi…
Evident, moment în care noi ne manifestăm uluiala şi dezamăgirea cu un alt cor de:
– Ooooooooo!!!
Ne dă subiectele. Ceva de genul: Când a domnit ăla, ce a făcut ălalalt, descrieţi bătălia aia…
Eu… Bâtă. La literatură mă mai descurcam. Dacă era despre o operă literară sau un scriitor ceva, băteam câmpii pe 10 pagini până scoteam de un 5-6. Aici ce dracu’ să zic…
Mă aplec uşor să văd dacă scria Adriana în faţă. Hmm, are spor şi scrie, păcat că nu înţeleg nimic din scrisul ei ordonat complet diferit de hieroglifele mele.
Totuşi încerc. Mă aplec diagonal faţă stânga cu o mutră de admirator de vrăbiuţe pe la geam. Când să răsucesc capul îmi aud numele de familie rostit sonor de profesoară.
Iau o privire absolut stupefiată şi întorc inocent capul către profesoară. Se uita peste lentilele ochelarilor legaţi cu sfoară de gât fix la mine:
– Treci înapoi!!
Adevărul e că arătam cam ca o macara pe şantier şi nici nu agăţasem nimic. Adriana se uită contrariată peste umăr la mine, eu zâmbesc cu subînţeles, şi retrag macaraua. Acum e nasol, că ştie că nu ştiu nimic. Ce să fac că profesoara se tot uita la mine. Când la ziar, când la mine. Îmi vine o idee şi iau mutra ăluia care tocmai şi-a amintit ceva. Încep să scriu, şi scriu, şi scriu. Scriam toate prostiile, dar scriam, şi afişam o mutră de învingător care ştie tot. Mă uitam pe furiş la profesoară şi am observat că nu se mai uita aşa atent la mine. Buuun!
Primesc un deget în spate. Draci, ăla s-a prins că scriam şi îşi închipuie că ştiu. Îl ignor dar insistă..
Ce dracu’ să fac că nu puteam să şoptesc fără să atrag atenţia asupra mea.
Desenez o căsuţă sub scris, un omuleţ şi un soare şi mă dau la o parte să vadă tabloul. A înţeles că sunt la fel de bou ca el şi m-a lăsat în pace.
[…]
Trecuseră 20 de minute, dar ştiam că tocilarii o să înceapă să ducă lucrările la catedră. Nu m-am înşelat. În momentul în care primul coleg se interpune între profesoară şi mine, cartea de istorie a colegului (că a mea era acasă, probabil tot unde o aruncasem) dispare în bancă smulsă de mine cu pricepere. Colegul uluit! N-avea un Oscar la el că mi-l dădea. Totuşi ceva zgomot s-a auzit că profesoara s-a aplecat lateral să se uite iar prin ochelari.
M-a surprins mai gânditor ca o statuie, holbându-mă în ficus căutând exact informaţia aia care îmi scăpa… S-a retras.
Cel mai nasol e să răsfoieşti o carte în bancă. Dacă nu ai habar de nimic, trebuie să iei cuprinsul la mână, apoi să cauţi foaia şi să arunci privirea din când în când sub bancă. Totuşi mi-a reuşit, şi am copiat UN subiect din 3 pe o foaie nouă. Am dat lucrarea şi am răsuflat uşurat, zâmbind angelic la doamna profesoară care probabil nu-şi închipuia cum am scris eu atât şi aveam doar o pagină scrisă.
[…]
Azi dimineaţă, în drum spre serviciu, în metrou.
Stăteam spânzurat cu mâna de un mâner galben de susţinere, gata să cobor la următoarea staţie. În dreapta mea, o doamnă, la vreo 35 de ani citea un articol în ziar. Am trecut fugar cu ochii peste titlu: Gadgeturi de copiat la examene. Erau căşti Bluetooth, wireless, ochelari cu audio, etc…
Fulgerător mi-am amintit de păţaniile mele şi am zâmbit. Ce n-aş fi dat să am aşa ceva pe atunci…

Posted in amintiri | 4 Comments »

Ho, ho, ho!

Posted by Marlo pe 17-12-2008

E 2008 liniuţă 2009. A început să miroasă a brad prin pieţe, RATB™, metrouri. Aurolacii au trecut pe programul de iarnă cu repertoriul adecvat, chiar dacă oribil cântat (n-am ţinut să rimeze fraza asta, scuzaţi!).
Miroase a iarnă şi a amintiri plăcute din trecut. Poate de asta cumpărăm brazi. Ne place mirosul de brad, ne place amintirea pe care o fac acele de brad, ne place să simţim liniştea relaxantă a evenimentului de a „împodobi” un pom de Crăciun.
Probabil mulţi dintre voi vă amintiţi globurile de sticlă imaculată, poate uşor desenate cu nisip alb pe margini. Probabil majoritatea le-aţi cam spart şi mai aveţi unul sau două din podoabele „vechi”. Instalaţia de brad care cântă ca felicitarea electronică, probabil de culoare verde, cu becuri arse care fac restul instalaţiei atât de încinsă încât miroase separat de brad, dar PE brad.
Nu ştiu cine mai pune cadouri sub brad. Şi pentru cine. Mulţi din părinţi şi-au surprins deja copilul mult prea preocupat de calculator, aşa că i-au cumpărat GTA 4, împreună cu un calculator potent de un asemenea joc, poate după ce copilu’ a urlat câteva luni că vrea GTA 4 (aşa ca mine, doar că eu am urlat la mine doar…).
Nu ştiu cine mai păcăleşte pe cine cu Moş Crăciun. Al treilea hit de Google îţi descrie exact cam cine e „Santa Claus”, aşa că din canci mister. Dacă puştiul are acces la net, s-a dus dracu’ iluzia.
Mai sunt oameni care fac cârnaţi de casă (aşa ca mine, învăţat de la bunicul meu, cu tot noianul de mişto pe care mi-l iau pe unde mai povestesc treaba asta), dar nu aşa mulţi.

Folosesc ocazia de faţă pentru a îţi ura ţie, cel care citeşte aceste rânduri, un final de an plăcut, nu că finalul de an în sine ar fi un eveniment „deosebit”, dar măcar un pretext să-ţi relaxezi stres-ul şi umerii (apropos, poţi începe cu umerii acum 😉 ), pretext de a îţi suna prietenii cu care n-ai mai vorbit de luni de zile (şi fă-o înainte de revelion, că prea e cliche SMS-ul în masă atunci). Pretext de a îi suna pe toţi cei în faţa cărora te-ai scuzat cu diverse ocazii că nu ai timp. Poate un pretext de a-ţi saluta nişte vecini, chiar dacă ţi-au făcut nervii praf anul ăsta..

Cine ştie ce îţi rezervă anul viitor. Poate depinde şi de tine. 😉

La mulţi ani!

Posted in amintiri, eveniment, realitate | Leave a Comment »

Amintiri: La ţară

Posted by Marlo pe 10-12-2008

Eram în spatele casei. Nesupravegheat ca tot timpul. Un James Bond ad-hoc rural, mai mult ca minor. Aveam talentul să mă fac dispărut instantaneu. Mă enervau greierii.. Aveau şi au talentul ăsta îngrozitor să tacă fix atunci când te apropii de ei. Stau ca supermodelele feminine pe frunze şi îi doare la başcheţi. Nu îi distinge nici naiba pe frunze. Nici nu înţeleg de ce dracu’ mai croncăne când mă depărtez de ei… Deduc conversaţia de ierbar:
Dobitocul a plecat, ce prost e… Rânjeam la mutra lui blondă şi nu m-a văzut.
Răspunde evident cetăţenetul congruent:
Haha, ce bou!!

Probabil greierii din 1987 erau tâmpiţi. Nici nu mă mir că au fost contractaţi de Divinitate pentru apariţie episodică în Biblie. Dacă ăia din 1987 erau tâmpiţi, pot să-mi imaginez cam cum erau ăia de sub anul zero. Nu insist…

Am mers până în spatele curţii. Gardul care ne despărţea de Pascu era din ochiuri de oţel. Ţesătură fixată pe stâlpi. M-am uitat prelung la înălţimea de 2 metri. N-aveam şanse. Mi-a venit ideea să mă uit în jos. Mare gaură în gard. Câini?… Nu m-a interesat. Am trecut.

Curtea din spate, de fapt era un brâu de verdeaţă până la pădurea lui Pascu. O pajişte de 100 m care păreau atunci 2 km.

Atunci am învăţat prima oară să apreciez distanţele ştiinţific.

Vroiam să ajung la pădure. Alergam, mă împiedicam, dar mă ridicam. Existau plopi şi la marginea pădurii, şi la gardul pe care îl „furasem”. Mă opream uneori şi ridicam mâinile cât să indic vârfurile plopilor. Dacă vreuna dintre mâini era mai sus, ştiam că mă aflu mai aproape de acel loc.

Curios e că nu îmi amintesc cum m-am întors, dar îmi amintesc că am intrat în pădure, la 6 ani.

Posted in amintiri | 4 Comments »

Liniştea trecutului

Posted by Marlo pe 10-11-2008


[1986]

Eram singur în mijlocul sufrageriei. Liniştea mă învăluia plăcut. Mama era la serviciu. Bunicul la fel. Mamaie stătea dincolo şi cred că citea cărţile alea 3 ale lui Marin Preda. Aveam un căluţ de lemn lângă mine, dar nu mă interesa foarte mult în momentul ăla.
Mă uitam la imensa bibliotecă de lemn, ce ocupa un perete de 3m înălţime şi 4 lăţime. Era masivă şi întunecată. Un maro închis care mirosea ciudat. Era seară şi lumina era stinsă în sufragerie, dar sufrageria dădea printr-un glasvant într-un fel de hol, care era şi el tot o cameră.. Acolo era lumina aprinsă la o veioză din lemn maron închis ce înfăţişa o statuie nud cu abajur bleumarin.

Mă gândeam să mă mişc către bibliotecă dar ştiam că se aude parchetul. Chiar şi acoperit de covoare, scârţâie destul de tare. Aşa mă prindeau mereu când făceam ceva:

„Ce faci acolo?”

Ce poţi să răspunzi… Fugi, că te dă de gol vocea dacă spui „Nimic!”, că te aude unde eşti.

Aşa că îmi calculam traiectoria. Am luat ca reper braţul de la canapea. Era puţin mai scund decât mine, şi dacă ajungeam pe lângă el, mă puteam folosi de el ca şi de restul canapelei ca să fac cât mai puţin zgomot. Auzeam pendulul ceasului lovind uşor. La anumite intervale auzeam un zgomot puţin diferit de la pendul, dar abia sesizabil.

Stăteam de 2 minute şi ştiam că primul pas e mai greu. Parchetul se obişnuise cu mine deasupra lui şi avea să ţipe dacă mă mişc. Am aşteptat un eveniment, şi bucurie mare… După 1 minut trece o maşină. N-am ridicat piciorul, l-am târât şi m-am mişcat repejor. Făcuse zgomot, dar nu mă auzise nimeni. Am ajuns lângă bibliotecă. Avea o policioară continuă la nivelul ochilor mei. Diverse lucruri erau puse pe acolo. Scrumiere pline de mărunţişuri aşezate pe mileuri crem, nişte elefănţei de dimensiuni crescătoare, un bibelou de lemn în formă de taur… Erau şi nişte papiote pe undeva. Vroiam să mă deplasez să explorez mai mult, dar parchetul avea să scârţâie ca un partener trişor ce e.

M-am întors la canapea şi m-am urcat pe ea. De acolo vedeam mai bine, chiar dacă exista riscul ca un arc să pocnească uneori… Mai bine mă întorc la lumină. M-am dus la marginea dreaptă a canapelei şi de pe ea am deschis uşor uşa cu geamuri care dădea în holul de la intrare. Am coborât cu un salt uşor direct în hol, pe cimentul rece, de unde am mers şi am intrat pe partea cealaltă în încăperea luminată unde aveam jucăriile. Ştiam că e locul în care pot face zgomot fără probleme. Era chiar indicat. Liniştea prea mare atrage întrebarea… „Ce faci acolo??…”

[2008]

Cu un mobil în mână, o sacoşă în alta şi cheile undeva la negociere, reuşesc să descui. Intru, îmi las ăla din spate la uşă, mă descalţ şi intru în sufragerie. Nu găsesc telefonul lui […] Ştiu sigur că-l am…

Ahh, nu-l mai am… L-am avut pe un alt telefon pe care nu-l mai am demult… Televizorul e pornit, semn că mai e cineva pe acasă, dar probabil până sus… Zdrăngănitul puternic al lustrei îmi aminteşte de vecinii nou mutaţi sus. Mă trântesc pe canapea şi îmi aduc aminte de vecina mea de sus care a murit acum câţiva ani, Dumnezeu să o ierte…

Instinctiv mă uit în stânga unde era o bibliotecă masivă acum ceva vreme. Acum e o vitrină şi 2 fotolii.. Ah, şi un corp din biblioteca veche.. Mă uit în dreapta, prin glasvant în cealaltă cameră unde văd celelalte corpuri plasate pe 2 pereţi. Îmi aduc aminte de veioză. Are fasung-ul stricat, dar o am pe undeva.. Nu mai am masa pe care stătea… Ba da! Am şi masa, dar nu mai am tabloul din lemn sculptat care era în set cu toate… L-am dat cuiva căruia i-a plăcut foarte mult.
Bunicul e mort, bunica la fel… Mama e departe…

Mă loveşte sunetul unei linişti istorice care face ecou în mintea mea. Mă ridic în picioare şi merg…

Parchetul încă scârţâie… Dar eu uitasem că scârţâie. Cum naiba de am uitat?? „Ce fac aici??”

Posted in amintiri | 1 Comment »