Libertatea iluziei

Un blog care sper să vă facă plăcere să-l citiţi din când în când.

Archive for the ‘călătorie’ Category

Lacătele din Sempione

Posted by Marlo pe 16-04-2009

Atunci când vei merge în Milano, ai să ai ocazia să treci pe la castelul Sforzesco. Castelul este frumos, dar eu nu acolo mă opresc acum, ci merg mai departe, în spatele castelului, în parcul Sempione. Undeva peste o apă, există un podeț care se numește „Ponte delle sirenette”. Numele face referire la sirenele de piatră care păzesc podețul de pe fiecare pilon al său. Dar mai frumos decât atât a fost ceea ce am găsit pe podeț.

dsc00120-lacate-sempione

Lacăte…

Ciorchini de lacăte cu răvașe mixte pe ele. Lăsate probabil de turiști, de localnici. Primul meu imbold a fost să vreau și eu să las un lacăt, dar nu văzusem pe nicăieri de unde aș putea să iau unul. Apoi m-am apropiat de balustradă și cu ochii fix în apă am întrebat bruneta de lângă mine:

– Unde crezi că sunt cheile?

A zâmbit, dar eu încercam serios să deslușesc luciu metalic prin mâlul apei. N-am reușit. Am aruncat o piatră care s-a făcut imediat nevăzută. Era clar, nici n-aveam cum.

Am plecat, cu o oarecare părere de rău că n-am lăsat și eu un lacăt, dar măcar o piatră și un gând bun…

 

Mai multe poze aici.

Posted in călătorie | Leave a Comment »

Marina şi moda

Posted by Marlo pe 14-04-2009

Eram prin Genova, aproape de port. Oraşul e superb deşi atunci când intri printre străduţe zici că eşti prin Zair pe undeva. Străduţe meschine de 1-2 metri lăţime, pline de rufe atârnate în toate direcţiile şi aproape la fiecare 2 străzi un grup de prostituate. Toate mulatre sau negrese, urâte cu foarte puţine excepţii. Mai erau şi magazine, tot felul de localuri şi figuri dubioase care pândeau turiştii.

dsc00448-straduta-genova

 

E, închipuiţi-vă că eu şi bruneta drăguţă de lângă mine, vizitam tot felul de palate şi muzee pe care le găseai mergând doar pe străduţele respective.

[…]

Am ajuns în port. Atunci ne-a venit ideea să luăm un vaporaş până în Portofino, un orăşel pe coastă, absolut superb. Plătim vreo 20 de eur de persoană şi ne urcăm. Aveam să parcurgem întreaga coastă până în Portifino în cca 2 ore, ne lăsau acolo să ne zbenguim şi probabil să cumpărăm tot felul de prostii, apoi ne luau după o oră şi ne aduceau înapoi.

Toate bune şi frumoase, deşi era posibil să cam plouă niţel. În schimb, cum să ieşim din port, îmi pică ochii pe frumuseţea asta:

dsc00706-i-love-fashion-tv-med

Am zis, aşa da!! Spiritul de reclamă e fantastic! Parcă vedeam cum se întâlnesc cu o corabie de piraţi, aruncă ăia plăcile ca să-i acosteze, apoi bărboşii cu săbiile în mână pun niţel frână din cizme când să traverseze, cu ochii la reclamă:

– Băi, aştia sunt cu faşion tivi. Noi cu ce suntem?

– Nu ştiu şefu’, noi mergem convenţional. Craniu şi două oase pe fundal negru peşteră numărul 5.

– Hmm, retragerea! Ăştia ne fac, că nu suntem bine îmbrăcaţi!!

Posted in călătorie, umor | 5 Comments »

Un prieten

Posted by Marlo pe 11-04-2009

Marmoțica m-a făcut să-mi amintesc cu plăcere întâmplarea de față printr-una din pozele de pe blogul ei. Așa că, here it goes

 

Am coborât din autocarul vechi împreună cu amicul meu şi două fete. Autocarul n-avea să meargă mai departe. Locul se numeşte Varlam. Se află în judeţul Buzău, dincolo de Nehoiu venind dinspre Păltineni. Aveam în plan să ajungem pe vârful Penteleu și aveam idee aproximativ pe unde e. Era răcoare de dimineață, de ora 7 mai exact și era absolut plăcut la mers. Eu eram fix în pantaloni scurți roșu cu galben și tricou verde. Ce mai, semafor… Ne-am tras ranițele pe umeri și am pornit la drum.

În drumul nostru am trecut pe lângă un hotel. Na că nu mai țin minte cum se numea exact, dar parcă tot Varlam. Acolo s-a lipit de noi o turmă de căței. De toate rasele. Erau vreo 6. Pur și simplu s-au luat după noi și mergeau pe lângă noi pe unde mergeam. Unul din ei mi-a atras atenția. Cred că rasa era lup. Dacă greșesc să țipați la mine, dar mie a lup îmi aduce. Se deosebea mult de ceilalți. Era foarte calm, liniștit la mers, avea un talent fantastic să-ți urmărească pașii. L-am încercat. Era în stânga mea, iar eu ciopleam câte un vârf ascuţit fiecărui din toiegele pe care le aveam. Uneori mă opream brusc sau făceam mişcări ciudate pe drum. Prima oară a fost uşor surprins şi s-a oprit să vadă ce fac. După aia s-a prins. S-a depărtat 1m să-mi lase loc de mişcare dar a continuat să facă umbră paşilor.

Am mers, am întâlnit tractoare, ne-am afundat în păduri, am urcat şi tăiat drumuri şi câinele după noi. Ne-am aşezat să mâncăm lângă un pârâiaş şi atunci a fost memorabil. Mai rămăseseră cu noi încă alţi 2-3 căţei. Care nu aveau nicio jenă să se uite lung în ochii noştri când mâncam. În schimb lupul stătea cuminte şi se făcea că doarme. Parcă era şi jignit de ideea că am putea crede că el vrea de mâncare de la noi. L-am invitat şi atunci a acceptat să mănânce cu noi. Pe termenii lui. Mi s-a părut foarte demn. Nu cred că a jucat teatru.

 

Ne-am întors spre oraş. Nu ajunsesem la Penteleu de teama de a nu pierde maşina de întoarcere care era pe la 5. Dar nici că era vreo problemă. Avem timp şi altă dată. Ne apropiam de hotelul unde am întâlnit patrupedele. Ne mai întâlneam cu maşini, iar una din ele s-a oprit la un moment dat.

          Ce faci Mărine, băiatule…

Mărin. Aşa îl chemau localnicii, şi se cunoştea cu şoferul care scosese capul pe geam la el. Era clar un binecunoscut al zonei.

          A venit cu noi tot drumul, am zis.

          Da, aşa face. Ia turiştii şi-i duce pe munte…

Am zâmbit, ne-am salutat şi despărţit în drumuri diferite. Noi am ajuns înapoi la hotel. Unde am şi mâncat. De data asta ciorbă caldă, nu doar sandwich-uri ca mai devreme.

 

Am plecat înapoi spre Păltineni cu maşina. Mărin rămăsese în staţie unde ne-a condus. Presupun că s-a întors la hotel şi s-a tolănit pe gresie ca să doarmă, aşa cum făcuse şi cât timp am mâncat…

 

Foto, inclusiv cu Mărin găsiți aici.

Dănușka, n-am uitat de albumul promis. 🙂

Posted in amintiri, călătorie | 3 Comments »

O recentă călătorie

Posted by Marlo pe 08-04-2009

Before…

Trebuie să recunosc, experiențele cu liniile aeriene low-cost sau uneori „high-cost” sunt absolut mirifice. Bine, uneori nu chiar în momentul în care le simți, pe moment pot fi frustrant-șocante, dar în timp trebuie să le apreciezi, cu tot cu ironiile lor.

Să spunem că pe 1 aprilie, fix de ziua mai mult sau mai puțin internațională a bancurilor, eu aveam un zbor spre Milano cu compania Alitalia dus-întors. Biznis, cu un 30% plejăr. Aveam zbor lejer, plecam pe la 1 după-amiază. Mai zburasem cu low-cost şi ştiam că mai apar probleme, de obicei întârzieri, nu mai mult. Aşa că eram pregătit. Am ajuns pe Otopeni cu vreo 2 ore înainte, tocmai la fix să aud că eram invitaţi pentru formalităţile zborului, unde stupoare, nu era coadă.

Am terminat fulger şi m-am îndreptat spre controlul de securitate. Ştiam placa: Buzunarele golite, laptop afară, picioarele în buzunare şi mergeţi în degete prin poartă în timp ce dansaţi din buric. N-au fost probleme, m-am conformat şi nici nu mi-a cerut nimeni să scot cureaua ca de obicei. Fantastic!

Am ajuns în sala de aşteptare. Era linişte. Prea linişte. Suspect de bine merseseră lucrurile până atunci… Estimam o întârziere de 30 min. M-am înşelat. Pe ceas, la ora de îmbarcare, ne-au răsfoit biletele, ne-au făcut pachet şi trimis în avion.

Avionul era mai micuţ decât un Boeing 747, şi probabil de asta, împreună cu bănuiala că pilotul era meseriaş, am decolat ca de pe portavion. Adică în vreo 2 km mai degrabă decât 3 cât e normal. Asta evident că m-a înfipt în scaun cu o senzaţie de vroiam să ies pe aripă şi să mă ţin de ea urlând ca la rodeo. Dar vă asigur că din seriozitate m-am abţinut. Ah, şi am ajuns la destinaţie cu 20 minute mai devreme!

 

… after

Am luat micul dejun mai relaxat decât tapetul de pe perete. Avionul pleca pe la două. Sau trei. Nu conta. Oricum vroiam să ajung mai devreme să mă plimb prin duty-free-uri. Am lăsat cana de cafea pe farfurie în tăcerea unor mese goale şi am pus la cale restul zilei. Aveam să ajung acasă pe la 6 după-amiaza.

Am ajuns la aeroport pe la 12. M-am apropiat de ghişeul de formalităţi, am prezentat biletul, şi am şi rugat-o pe doamna respectivă să mă pună pe undeva la geam dacă are. Nu mi-a răspuns. Butona de zor şi la un moment dat aveam impresia că transpirase mai tare decât un genist care caută o bombă în mijlocul unui teren de tenis în toiul unui meci.

– Ştiţi, trebuie să fie vreo încurcătură, zborul dumneavoastră nu există… Azi…

Nu sunt tâmpit de felul meu, dar mi-a luat vreo 3 secunde să procesez cuvintele ei. Probabil că mutra mea a luat o expresie de tâmp că a adăugat repede:

– … dar biletul dumneavoastră este în regulă!!

Logic, nu? Mi-a întors monitorul să-mi arate că e un mare X roșu în fața zborului pe data de 5. Adică atunci. Mda, X-ul era acolo. Mi se părea absolut stupid. Cum adică încurcătură. Încurcătură e când te urci în avion și te așezi unde nu trebuie. Vine cetățeanul, urlă, te dai la o parte. A dracu’ încurcătură. Aici deja era de genul: „Ok, biletul e bun, dar avem o mică problemă. Avionul lipsește cu desăvîrșire de pe pistă până mâine…

– Bun, cum se rezolvă problema?

– Stați să sun…

Și a sunat. Și a vorbit cu marele șef de trib care dirijează probabil de undeva din văzduh tot mersul lucrurilor care îi fac pe oameni niște călători printre nori, acolo unde e mereu soare. Sau nu. Clank, conversația s-a încheiat și problema a revenit lângă mine.

– Trebuie să zburați la Roma. Și de acolo să luați un avion spre București care va ajunge noaptea la 1.

– Nu se poate altă soluție?

A dat din cap împotriva speranțelor mele. Ceea ce urma să fie o plimbare agale și calmă prin cer s-a transformat în luminița aia de la capătul tunelului care dă 10 km înapoi, suficient cât să te deznădăjduiască și sufoce un moment.

– Ok, când e primul zbor?

– Îmbarcarea e la 12:35.

Picioarele mele au intrat în priză. Era 12 și 12, aveam controlul de securitate de făcut, eram pe un aeroport unde nu știam care sunt distanțele iar tanti din fața mea discuta calmă cu colega ei despre cum ar trebui să scrie cu creionul pe bilet. Și era foarte calmă. Cam cum fusesem eu dimineață. Mai calmă decât atât și dădea timpul înapoi. Din calmul ei și graba mea, a ieșit un compromis și mi-a eliberat într-un final cartela de zbor.

M-am întors să plec și am fost întâmpinat de vreo 30 de priviri nemulțumite înarmate cu săbii, săgeți și iatagane. Atunci am realizat că era singurul ghișeu alitalia deschis, iar problema mea tocmai îi ținuse în loc pe toți. Am luat-o la fugă de frica lor să ajung mai repede la controlul de securitate până nu mă linșau. Am trecut și de control, am ajuns la poartă la timp, m-am îmbarcat și am plecat. Spre Roma.

 

… when in Rome…

 

Mai fusesem în Roma. Aveam 5-6 ore de așteptat pe care vroiam să le petrec în aeroport. Prețul Internet-ului din aeroport m-a convins să mă răzgândesc. Aveam nevoie de Internet să rezolv niște lucruri. Am luat trenul spre oraș. Prețul dus-întors era mai mic decât ce-mi luau pe 1h. Am ajuns lejer fix la Colloseum și am găsit wireless gratis. M-am bucurat până la urmă de călătorie, am luat o mare bere și un sandwich pe care le-am savurat pe pajiștea din fața celebrei arene. Apropos, așa arăta colloseum-ul cu câteva ore înainte de marele cutremur de acum câteva zile:

 

colloseum-panorama-low

Nu ştiu cum arată acum, dar sper că mai ruină decât era nu a ajuns.

Am ajuns în timp util înapoi la aeroport și am zburat acasă.

 

… acasă.

Eram obosit. Vorbisem cu tata dacă poate să mă ia de la aeroport și norocul meu e că a reușit. Altfel la oboseala mea probabil mă certam cu taximetriștii ieșiți la speculă și o luam pe jos. Tata era în formă de zile mari. Avea chef de glume mai al naibii ca mine într-o zi bună. Bruneta mea drăguță ce venise și ea la aeroport îi explicase cu pricepere și mai bine ca mine cum să ajungă unde ne-am mutat. La un moment dat, ea a exclamat:

– Aaa, ați ajuns pe Ștefan cel Mare!!

La care tata prompt:

– Măi, să știi că mi s-a mai întâmplat treaba asta.

Fază care m-a rupt în două de râs indiferent de oboseală.

 

Gata, revin! Aveți grijă când vă luați zboruri. Întrebați de vreo 2 ori să vi se confirme că zborul e ok. Altfel pățiți ca mine.

 

Ironia

Am aflat a doua zi că pe atunci când eu zburam spre casă, în Roma începeau să cadă unele clădiri de la cutremur. Mi-am amintit atunci cum una din variante era ca eu să rămân în Roma până a doua zi dimineață, când să iau un zbor lejer spre București. Hmm.. Cine știe..

Posted in cugetări, călătorie, roma | 6 Comments »

Omor de metrou

Posted by Marlo pe 17-03-2009

Era în jur de 7 seara. Vineri. Vinerea care tocmai a trecut. Luasem metroul către casă şi stăteam sprijinit într-un colţ al vagonului ascultând muzică în căşti. Nu prea aveam chef să mă gândesc la nimic. Eram relaxat că săptămâna se încheiase şi lucrurile au mers bine. Venea ziua de sâmbătă, duminică abia apoi luni, din nou. Însă ce omisesem pe moment a fost faptul că înainte de toate venea staţia Eroilor cu peronul pe stânga.

Mă uit prin jur. Erau câteva locuri goale şi am realizat că asta o să însemne măcel. Încă o dată. Nu ştiu dacă aţi sesizat că trecând pe la Eroilor către Unirii, o mare mafie de călători nervoşi aşteaptă pe peron. Şi toţi aşteaptă acelaşi lucru. Să prindă loc. Bă, da’ nu contează cine eşti tu, contează dacă eşti în drumul lor spre acelLoc. M-am obişnuit deja cu sălbăticia cetăţenetului disperat să stea jos. M-am obişnuit atât e mult, încât nici nu-i mai simt când plec cu 100km/h imediat ce se deschid uşile şi fac inevitabil câteva victime care n-au înţeles că nu se stă în uşă.

Dar vinerea aceea a fost delir. Mai rău ca niciodată, trenul încetineşte şi apuc să văd poporul. Ziceai că se filmează Răscoala. Un rând continuu de oameni, fără niciun spaţiu între ei, care se lipiseră de vagon. Lipseau nişte furci. Îmi aminteam totuşi când se mai schiţa aşa, un fel de gest de dat la o parte, nu că ar fi făcut loc, dar măcar ca intenţie… Acum, nimic! Toţi erau ca-n poartă la fotbal, pregătiţi să nu ia gol.

Eram la ultimul vagon, dornic să ies la Municipal. Lângă mine, în dreapta la aceeaşi uşă, un tânăr vizibil tensionat ca şi mine la vederea mafiei. În faţa noastră, pe exterior, un puştulache cu mobilul la urechi era fix pe linia de deschidere a uşilor. Eu am strâns geanta pe umăr, bine pregătit pentru impact. Aud un trosnit de oase din dreapta şi îmi pică fisa… Nici ăsta nu glumeşte.

Se deschid uşile. Puştulache, fără niciun avertisment dă să pună piciorul, probabil fix în mijlocul vagonului, noi oamenii fiind aparent nişte uşi batante în concepţia lui. Eu şi cel din dreapta ţâşnim. Da’ ţâşnim nene, nervoşi că toată lumea vroia să ne facă dop, şi nimeni nu schiţa niciun gest să se dea la o parte. Muţunache cu mobilul la ureche e efectiv luat pe sus şi pe partea mea cred că am zguduit cu succes vreo 4 persoane care vroiau să treacă prin mine sau ceva… Nu ştiu ce scor a scos colegul, dar ştiu că pe muţunache l-am învârtit până la stâlp unde l-am cam şi fixat. Gălăgie de nemulţumire, dar ghici ce. Ăia din spate deja ne făceau loc! Am avut din nou satisfacţia că poate, pe sistemul Pavlov, cineva o să fie mai cu bun simţ data viitoare.

Faza dură a fost când am ajuns la scări şi apare şi colegul cu care făcusem omorul la uşă. Eu serios, prins încă în fiorul momentului mă uit cu o mutră dură la el. Întâlnesc ca răspuns o expresie similară, apoi pufnim amândoi în râs. Adevărul că în doi a ieşit tunul cum nu mi-a ieşit mie singur niciodată!

 

Aşa că:

Fac echipă de rugby ad-hoc pe metrou. Înscrieri la faţa locului! 😀

Posted in călătorie, furie, realitate | 15 Comments »

Pagini de călătorie – Strasbourg [2009]

Posted by Marlo pe 12-02-2009

Partea întâi – Drumul de o zi

Trezit la 3 dimineaţa cu energie în baterii! Evident că nu-mi călcasem nici fir de cămaşă, şi nici bagaj nu-mi făcusem. Doar n-avea sens să mă trezesc la 3 şi să stau degeaba. Am călcat cămăşile, am dezbătut dacă să iau laptop sau nu, şi până la urmă am decis să nu! Şi-aşa totul a încăput într-o geantă de voiaj suficient de mică să nu mă incomodeze!

Planul era simplu. Avion până în Viena, de unde alt avion până în Stuttgart, de unde tren spre Strasbourg. A fost mai ieftin cu vreo 150 eur de persoană. Că nu mergeam singur ci cu colega mea de serviciu.

M-am prăbuşit în scaunul avionului aşteptând placa celebră cu evacuarea în caz că e de rău, telefoane oprite pe parcursul zborului, etc… Afară nori şi gri peste tot. Nu-mi făceam griji. Ştiam că imediat ce trecem de nori o să fie soare, deşi jegul de pe hubloul de lângă mine nu mă prea încuraja să fac poze. Am servit o omletă oribilă dar măcar desertul a fost ok. Una peste alta, după 2 ore eram în Viena cu o întârziere de 20 min care i-a dat peste cap pe cei care luau primul avion spre Stuttgart. Noi îl aveam pe al doilea, la 1 oră distanţă. Apropos. Eu urăsc zborurile cu legătură, şi încurajez pe oricine să le evite, mai ales la dus. La întors e altceva, dar dacă trebuie să ajungi la timp, ori e bine de plecat mai devreme, ori zbor direct ori suficient timp de legătură. Cel puţin 1 oră. Spun asta pentru că am observat că se dau fără probleme şi la 30 min depărtare ceea ce e aiurea rău de tot.

Pe la două după-amiaza ne urcăm în avionul de Stuttgart. Un avion cu două motoare pe bază de elice. 

Nu m-am şocat. Mai fusesem în Strasbourg şi ştiam că pe ruta asta bagă doar mărunţişuri de genul ăsta. Avea vreo 50 de locuri şi nu prea puteai să dansezi în el. Poate să dai din cap pe vreo melodie, dar cu atenţie să nu dai cu capul de plafon. După ce a început să zornăie, a decolat şi, deşi mai timid cu altitudinea, ne-a dus la destinaţie.

Aici urma jucăria. Din aeroport până în gara din Strasbourg trebuia să luăm una bucată tren către gara centrală din Stuttgart. De acolo una bucată tren până în Karlsruhe, de unde altă bucată de tren până în Strasbourg. Fain! Am fost mulţumit de punctualitatea nemţească totuşi. Dacă pe cartonul din mâna ta scria că trenul ajunge la 18:42, apăi la 18:42 oprea în gară. Nu am sesizat NICIO excepţie!

Ultimul tren a fost fix săgeata noastră albastră. Absolut identic şi era să-l pierdem tocmai pentru că era atât de mic. Noi ne aşezasem la capătul final al peronului, oarecum departe de locul de oprire. Colega mea vorbea şi la telefon, când îşi face minunăţia apariţia. Pzziiiiuuuupppp, trece pe lângă noi cu viteza luminii şi opreşte la vreo 300 de metri, la capătul celălalt al peronului. Eu şi o doamnă necunoscută, care aparent tot acelaşi tren aştepta, ne aruncăm scurt o privire reciprocă de „what the fuck?!?” şi în secunda următoare alergăm cu toţii spre tren. Trenul avea regim de personal, oprea la fiecare petic de peron, dar într-un final, pe la vreo 19:30, ajungem în Strasbourg. Răcoros şi portocaliu la acea oră, oraşul ne-a aruncat un taxi în drum şi ne-a tras la hotelul rezervat pe Internet de ceva vreme. Hotelul mi-a plăcut mult, era într-o clădire fost rezidenţială, cu arhitectură şi mobilier vechi dar cu stil.

Aveam întâlnirea de protocol la 20:30, aşa că am avut timp să ne pregătim, deşi ne picau ochii în gură de oboseală. Se pare că o alternativă mai bună ar fi fost avion către Frankfurt de unde tren direct către Strasbourg. Dacă o să mai am drum pe acolo, o să ţin minte.

Cred că se făcuse 11 noaptea când am ajuns înapoi la hotel. Dar nu îmi mai era somn. Camera mea avea 2 pereţi la exterior, fiecare cu ferestre. De la una vedeai biserica Saint Paul la nici 10 paşi, de la cealaltă râul cu lebede, raţe şi alte vieţuitoare.

Am dat drumul la televizor pe unul din posturile lor franţuzeşti şi l-am lăsat să meargă în surdină. M-am aşezat la geamul cu vedere la raţe.

Evident că nu numai raţe vedeam, ci şi oameni circulând pe stradă şi maşini. După agitaţia unei zile de alergătură, adrenalină şi tras de bagaje, simţeam că ritmul meu încetinea lăsând loc destul pentru a contempla lucrurile din jur.

Strasbourgul mi se înfăţişa calm. În absolut orice privinţă. Şoferii sunt foarte calmi. Dacă treci ca pieton pe roşu, maşina încetineşte fără claxon de isteric, fără niciun fel de gest ostil, ci pur şi simplu înţelegător. Şi asta de fiecare dată. Localnicii merg atât de calm încât identifici imediat turiştii după mai mult decât simpla prezenţă a bagajelor.

Parcă râul care înconjoară oraşul îi linişteşte, îi menţine într-o bulă absolută de calm.

Mi-a plăcut şi mi-am dat seama că e o ocazie să încerc şi eu să „merg cu ritmul”.

Cred că o oră mai târziu, după un buletin de ştiri dormeam satisfăcut şi de faptul că înţelegeam foarte bine franceza cât să pot urmări relaxat un post local de TV….

Poze de prin Strasbourg găsiţi aici.

Posted in călătorie, franta, strasbourg | 8 Comments »

Caracal…

Posted by Marlo pe 23-01-2009

FIX acum o săptămână. Discuţie pe messenger.
Ea:
– Auzi, ce-ar fi să mergem mâine undeva prin ţară?

Eu, cu stupoare:
– Adică unde?
– Păi nu ştiu. Mergem în gară şi luăm un tren aiurea, vizităm şi ne întoarcem seara.
Toate reflexele mele de cercetaş băteau din picior cu mâinile în sân. Mă gândeam că ne puteam decide totuşi în seara asta şi puteam să caut pe Google Earth, să fac o hartă, să găsesc locuri de vizitat, un plan ceva…
– Păi hai să ne gândim totuşi unde am merge, ce zici?- Nuuu, hai să vedem mâine!

Hmm… Ideea era atât de ciudată că mi-a plăcut.

– Bine. Mergem!
– Mâine la nouă la Gara de Nord?
– It’s a date!
„Întâlnire la Gara de Nord”. Sună a nuvelă din anii 80 pe care putea să o scrie Ion Băieşu. Cumva însă, ideea de a pleca razna prin ţară într-o sâmbătă începea să-mi placă din ce în ce mai tare. Am pus ceasul să sune la 8 fără 10.

6:12
Mă răsucesc pe saltea şi ridic mobilul de cureluşă. „Prea devreme, dă-o dracu’ de treabă”. …

8:39

Deschid ochii şi după cantitatea de lumină care intra în cameră realizez că e groasă. Mă dezmeticesc din salt şi în 12 minute sunt gata. Înainte să caşte bine pisicile, îmi anunţasem întârzierea şi ieşisem pe uşă.

9:47
Părăsim scările rulante şi ne îndreptăm către peronul din capătul liniilor de tren unde vedem panoul cu trenurile. Niciunul dintre noi nu fusese la Piteşti, alegerea numărul 1. Am renunţat. Trenul plecase aproape cu 10 minute în urmă. Următoarea alegere?
Caracal!

Ăla e! Tot aşa, niciunul dintre noi nu fusese acolo. Luăm bilete şi ne urcăm în tren.
Trenul, îngheţat cum era pe şinele lui, oferea imagini pe stânga şi dreapta şinelor. Am fost surprins să văd iarna în degrade. Fiecare 10 km ofereau din ce în ce mai puţină zăpadă pe kilometrul pătrat de peisaj. Drumul a a trecut prin Roşiori şi ne-a lăsat cu bagaje sumare în Caracal City, peron stânga.

Ne luăm bilet de întoarcere la trenul de 18 şi ceva. Era ora 12. Pornim la pas. Am ocolit gara şi am ieşit prin spate, la drum, unde erau parcate vreo 10 taxiuri. Mărci străine în general. Doar 3 Dacii, şi alea bine întreţinute. Fiind decişi să o facem pe pionierii pietonali, ignorăm taxiurile cu un “hmpf” aproape insesizabil, şi purcedem către prima stradă care părea a duce undeva important. Când realizăm că habar n-aveam unde naiba mergem ne apucă râsul şi întrebăm un cetăţean încotro e centrul. Aflăm că o luasem bine şi continuăm să parcurgem drumul.

Drumul drept ne trece de clădiri, şcoli şi oameni la lucru cu canalizarea şi ne aduce în final pe un drum care avea să se înfunde aproape de un foişor. 2 poliţişti îşi fac apariţia de pe o stradă adiacentă, şi noi, complet în necunoştinţe geografice ne decidem să-i întrebăm câte ceva.
– Bună ziua, încep eu, urmat de bruneta drăguţă:
– Ştiţi, vroiam să vă întrebăm, ce locuri sunt de vizitat pe aici.

Unul din ei pusese ţigara în gură. A deschis ochii aşa cum deschizi jaluzelele.
– Păi de unde sunteţi dumneavoastră? Întreabă unul din ei.
– Din Bucureşti…

Am crezut că o să înghită ţigara. Au râs 1 minut, după care, roşii la faţă dar cu bun simţ oferă replica:

– Mda, şi aţi venit aici, în marele megalopolis să vizitaţi. Păi puteţi coborî pe acolo, pe lângă parc şi ajungeţi chiar în centru.

Aflăm şi de un local plăcut unde am putea servi ceva de mâncare, în spatele primăriei:pe care aveam să o văd mai târziu colorată în portocaliu, şi mulţumim pentru ajutor.
Bravo! Nici nu a sunat stupid să declarăm vizita deosebit de turistică la Caracal.

Am trecut pe lângă teatru, am vizitat centrul, şi am poposit la restaurant. Făcusem multe poze prin oraş. Am fost surprins să observ pe pereţii restaurantului pozele mele, variantă veche, dar ceva mai stilizate pe alb-negru, şi cel mai probabil făcute de alţii mai demult, poate acum ceva ani.
Atunci am devenit convins că oraşul nu e foarte mare. Erau circa 8 ilustrate, şi cunoşteam 7 dintre ele din pozele mele.

[…]

Se răcorise vremea. Sesizasem că oraşul e foarte liniştit. Nu ai mare trafic. Sunt blocuri, maşini parcate, dar parcă nu e activitate pe străzi. E linişte. Terminasem de vizitat oraşul şi nu era mai mult de ora 16. Am ajuns în gară cu tupeul de a schimba biletele. Vroiam să luăm acceleratul care pleca în 30 de minute.

– Săru-mâna. Vrem să schimbăm şi noi biletele ca să plecăm cu acceleratul optsute şi ceva (nu mai ţin minte exact).
– …

Se pare că am blocat universul. A scos un catastif similar cu cartea de telefon şi a început să ne proceseze biletele cu vădită nemulţumire. A durat 15 minute. A trebuit să elibereze locurile luate, mi-a dat altele în trenul meu şi m-a “pălmuit” la final, deşi plătisem supra taxa:
– Vedeţi ce înseamnă să reprogramaţi? Dacă aveam clienţi nu vă serveam.
M-am uitat în spate. De 15 minute, bruneta mea era singurul client bâzâitor prin gară. Întorc faţa, mulţumesc şi mă car cu 2 seturi de bilete, unele ştampilate, şi cu limba muşcată.

[…]

Cred că era ora 7 seara. Nu ştiu exact pe unde eram, dar eram în tren. Către Bucureşti. De la Caracal… City…
Mi-am dat seama că am luat masa nu în oraş, ci în ţară. Mi-a plăcut la nebunie ideea. A fost totul în câteva ore. A fost ceva!…

Posted in călătorie | Leave a Comment »

Intro către un amic

Posted by Marlo pe 29-12-2008

Am primit azi o felicitare de la un amic de-al meu. Numele lui e Harris, şi e un fotograf mai puţin convenţional. Are şi un site, dacă ai chef să îl cunoşti. Tastează Harris Gaffin pe google şi ai să-l găseşti. Cel mai tare lucru la Gaffin e imposibilitatea de a-l găsi într-un anume loc. Am vrut să fiu original în a-i mulţumi pentru felicitare, şi l-am sunat… În 3 ţări diferite am făcut-o, până să realizez că de fapt e în Los Angeles, unde tot ce am reuşit a fost să-i las un mesaj pe robot.

Posted in călătorie | Leave a Comment »

Pagini de călătorie: Strasbourg

Posted by Marlo pe 07-12-2008

Un orăşel destul de micuţ aflat în nordul-estul Franţei. Nu eşti prea convins că te afli în Franţa când mergi pe străduţe. Totul aduce cu vecina sa foarte apropiată, Germania. În fotografia din stânga se află Le Petit France, o zonă deosebit de frumoasă cu arhitecturi aproape exclusiv clasice cu grinzi şi faţade din lemn. Deşi se simte puţin exploatarea turistică, se păstrează totuşi frumuseţea locului, chiar uneori prea populat de turişti.

Rue des Moulins

Parlamentul Europei

O lebădă pe râul Ille. Erau mai multe aşa umflate în pene, într-o formă de socializare amuzantă privitorului.

Posted in călătorie, franta, strasbourg | 1 Comment »

Pagini de călătorie: Peisaj divin în Barcelona

Posted by Marlo pe 14-11-2008

Fără text. Măcar o dată.

Foto: Eu

Posted in barcelona, călătorie | 4 Comments »