Libertatea iluziei

Un blog care sper să vă facă plăcere să-l citiţi din când în când.

Archive for the ‘cugetări’ Category

Am plecat!

Posted by Marlo pe 15-08-2009

TenisiAşa cum am promis acum 5 luni de zile, când mă mutam de pe blogspot pe wordpress, destinaţia finală avea să fie www.libertateailuziei.ro

Şi începând de acum, este! Am găsit timp să instalez jucăriile acolo şi mi-am convins blogul să se acomodeze pe o plaftormă mai bună.

Vă aştept dincolo şi promit că e ultima mutare! 🙂

Anunțuri

Posted in cugetări | Leave a Comment »

Raluca Lupoaie

Posted by Marlo pe 13-08-2009

Diana spune o poveste tristă pe blogul ei despre o prietenă. Eu m-am ferit de poveşti triste multă vreme. De asta am ezitat să public asta, şi probabil de asta acopăr cu umor (cât pot) multe din întâmplările pe care le povestesc. Dar probabil pot face mai mult decât atât, deşi acum poate fără umor.

Fata din titlu este o tânără de 20 de ani care suferă de o malformaţie a sternului. Nu intenţionez să oripilez pe nimeni şi deci nu voi da detalii. Dacă vreţi le puteţi căuta voi: Pectus Excavatum.

Cert este că se chinuie, a avut o operaţie şi are nevoie de alta „de revizie”, ca să mă exprim plastic. Şi operaţia trebuie făcută foarte curând. În mai puţin de 3 săptămâni. Şi, ca în orice situaţie de acest gen, e nevoie de bani pentru o operaţie care va fi făcută la Viena în mai puţin de 1 lună. Poate acest fapt în sine (faptul că măcar nu va fi operată în România) vă va încuraja să daţi nişte bani ca să o ajutaţi pe Raluca.

Suma necesară e de 5500 eur. Nu ştiu cât s-a strâns, nu ştiu cât e normal să ceri în asemenea situaţii. Dar, după părerea mea, dacă daţi şi 10 lei, nu faceţi decât să ajutaţi. Şi vă rog să o faceţi.

Indiferent de cât puteţi da, dacă o faceţi, eu promit să vă trec numele pe o listă pe care am să o public aici. Nu ştiu dacă e mare lucru ce ofer, dar sper să fie.

Donaţiile le puteţi face pentru:

Titular de cont
FIRUTA LUPOAIE
ING Bank Galati
RO46INGB0000999900180406

De asemenea, luaţi legătura cu Diana dacă aveţi orice fel de întrebări. Adresa ei este: lafoggie@yahoo.com

Over.

Posted in cugetări | 1 Comment »

Radio Vacanţa prin aer

Posted by Marlo pe 21-07-2009

DSC01111 - small

Radio Vacanţa: Difuzare regională şi locală prin aer!

Pe pariu că trece şi prin zid? 😀

Posted in cugetări | 10 Comments »

Meseriaşul lu’ Peşte

Posted by Marlo pe 04-07-2009

Hai să aducem vorba despre o baie. Ai o baie acasă, nu? Sigur ai. E un tic nervos al constructorilor să pună aşa ceva în clădiri. Şi în baie, probabil că ai şi faianţă. Deşi mai nou nu e obligatoriu. Dar să zicem că ai. Faianţa e o invenţie extraordinară. În mod practic, s-a demonstrat că dacă pui placă lângă placă, într-o dispunere simetrică și ordonată, acele plăci emailate dau un efect estetic plăcut pe pereți. Astfel, în mod logic, liniile alea ale faianței se lipesc de la un perete la altul ca să iasă efectul ăla frumos. Și asta presupune cunoștințe minime de geometrie.

Și cu introducerea făcută, hai mai departe.

Să presupunem că în mod excepțional și episodic, ultimele câteva săptămâni au reprezentat o perioadă relativ ghinionistă pentru mine. Și mă refer aici la baia mea. Baia pe care am îndrăznit să vreau să pun faianță, că așa m-a blestemat zeul gletului și mâna sa dreaptă sfântul poloboc. Contractez o primă echipă de meseriași. Mă ajuta un amic care mai stătea cu ochii pe ei când avea timp. Eu nici atât nu am avut timp să stau pe capul lor. Și vine momentul în care cică faianța era pusă!

Da, era pusă pe perete. Aveam faianță albă cu ușori fuiori gri și pe la nivelul ochilor faianța era întreruptă de o linie de baghete de faianță negre. Problema era că faianța era pusă într-un fel de sictir de se strâmbase pe pereți. Faianța mea, pe care dădusem bani, fumase marijuana și stătea relaxată într-o poziție de sictir cu țigarea în gură și se uita la mine șașiu. Mi-am ieșit din sărite și echipa de meseriași a ieșit din afacere fără bani luați. Nici sculele nu și le-au luat până azi.

Am zis, hai! Botezul fraierului. Trecem peste, faianța cade și apelăm la meseriașul vilei. Un om care atunci când vrea lucrează ireproșabil. Și mi-a fost dat să văd câteva lucrări ale lui care m-au făcut să am încredere în el. A cerut un preț oarecum piperat, dar am zis ok. Să fie și să meargă treaba.

Și iar, nu am supravegheat lucrarea. Și într-un relativ final ajung să admir rezultatul. Și cât de mult urâsem eu munca dinainte, începeam să văd lucrurile într-o perspectivă nouă: „Băi nene, ălora măcar le-au ieșit dungile continue pe toți pereții!”. Mă aflam în fața unei faianțe care deja nu mai avea legătură cu ea de la un perete la celălalt. Culmea e că de data asta nu m-am enervat. Mă uitam ca tâmpitul pe pereți de parcă vedeam tauri și boi desenați în cărbune pe pereții unei peșteri din epoca fierului. M-am gândit că sunt special. Că sunt privilegiat că treaba asta mi s-a întâmplat tocmai mie!

Și apoi am chemat meseriașul. L-am întrebat dacă este lucrarea lui. Mi-a spus că da. L-am întrebat dacă i se pare normal ca liniile faianței să nu se întâlnească la colțuri. Și mi-a dat replica memorabilă pe care nu am s-o uit: „Dom’ne, îți arăt la poloboc că pereții sunt drepți”. Și a repetat de vreo 3 ori.

Nici el nu a luat banii. Și eu am mai cumpărat o dată faianță. Dar dacă e o lecție de învățat de aici, e una simplă:

Supravegheați oamenii care lucrează, indiferent de reputație, și nu le dați bani în avans. Nu vrei să lucrezi așa cu mine? La revedere! E lumea plină de oameni care vor să muncească pentru bani.

Posted in cugetări | 10 Comments »

The earth song

Posted by Marlo pe 01-07-2009

In memoriam

Michael-Jackson

1992

Aveam 11 ani şi un casetofon japonez. De fapt, aveam (adică părinţii mei aveau) 2 dar unul era deja bucăţele. Desfăcusem difuzoarele cu centrul argintiu, butoanele, firele şi cel mai important… Motoraşul! Ăla avea mare valoare pentru mine. Era singura piesă care făcea ceva vizibil util atunci când băgai curent în ea. Mama se obişnuise cu ideea cam de când a văzut că demontam tot ceea ce avea şuruburi. Bunica era cea care îmi dădea bătaie de cap că trebuia să ascund „sculele” de ea mereu. În fine, pe lângă acest super hobby la care am să revin mai târziu, îmi plăcea muzica. Ţin şi acum minte cum am reacţionat când am descoperit ce înseamnă stereo. Eram absolut fascinat de cum se aude muzica diferit în urechile mele L şi R.

Îmi înregistram muzica de la radio şi înregistram pe casete magnetice. Şi niciodată nu eram atât de bine pe fază atunci când începea o melodie ca să o înregistrez de la început. De-aia casetele mele erau ca un DJ mix, în care melodiile nu aveau început ci doar o rupere de la finalul melodiei anterioare.

Şi ţin minte că eram fan Michael Jackson. Aveam câteva albume ale lui pe casetă, inclusiv ABC şi Dangerous (dacă-mi amintesc corect). Primisem cu unul din albume şi o mască de o prindeai cu elastic! Aveam un walkman cumpărat cu 6000 de lei (sau 600, nu mai ştiu) de la mare, care funţiona cu 4 baterii, gros cât un tanc, dar ascultam la el de rupeam.

Şi ţin minte că atunci când a fost concertul, mi-am luat „sculele” şi am pregătit înregistrarea concertului, care se dădea şi la TV. Am conectat supravieţuitorul japonez pe canal stereo cu Telecolor-ul şi m-am înarmat cu cele mai bune casete şi răbdare… Şi aşa am stat de am înregistrat concertul de pe televizor, concert cu care m-am torturat o perioadă să-l ascult până m-a enervat la culme calitatea sunetului şi am renunţat. Am preferat albumele originale.

2009

Michael Jackson moare în urma unui stop cardiac. Cel mai stupefiant lucru pentru mine a fost că pe lângă faptul că nu-mi venea să cred, toată lumea din jurul meu simţea la fel. Nimănui nu-i venea să creadă. Cred că ne obişnuisem aşa de mult că ni se părea că e turnul Effel, sau oricum, ceva care va dăinui sute de ani.

Era seară şi mă uitam pe VH1. Se dădeau numai melodii cu Michael Jackson. Şi atunci am avut a doua revelaţie. Deşi nu mai ascultasem de multă vreme, ştiam toate melodiile, favorite fiindu-mi majoritatea. Şi erau multe de tot!

Cred că e singurul artist care are atâtea piese care să-mi placă…

Michael Jackson – The Earth Song

Posted in cugetări | 6 Comments »

Save on desktop

Posted by Marlo pe 22-06-2009

Este absolut inevitabil. Nu reuşesc să mă abţin să salvez pe desktop diverse chestii. Ori trebuie să dau restart şi lucram la un articol pe un forum şi trebuie să-l salvez undeva… Ori descarc un fişier şi din viteză îl pun fix… pe desktop!
Orice aş face, reuşesc în câteva zile să îmi pun tot desktop-ul pe bigudiuri. Arată penibil. Şi e vraişte.
Documente Word, excel, diverse fotografii salvate de pe cine ştie pe unde, scurtături de toate felurile împrăştiate peste tot… Şi nu mă opresc. Şi tot încarc desktop-ul ca mecanicul de tren pe cărbuni cu lopata în mână.

Şi stai! Odată la nu ştiu câte săptămâni mă enervez. Dau cu pumnul în masă şi zic „Ce dracu’ e mizeria asta pe desktop?„. De parcă m-aş uita la un alt calculator, nu la al meu. Şi atunci încep şi filtrez. Pun documente la documente, poze la poze şi şterg toate scurtăturile pe care nu le-am folosit de 1 an. Îmi prelungesc efortul în artă plastică de ajung să ordonez şi cele 5 iconiţe care rămân pe podium ca la concursul de miss. Tot timpul iese câştigător My Computer şi ocupă locul regal (colţul din stânga sus) şi pe ultimul loc Recycle Bin şi se refugiază la… (colţul din dreapta jos). Şi aşa, un Yin şi Yang se formează pe calculator, într-o linişte temporară de un Feng Shui absolut în care parcă aud corul Madrigal cum rosteşte o odă.

E curat! Atunci observ că am ecranul murdar şi încep de dau şi cu mop-ul ca să dezlipesc praful de pe el.

Şi evident, calculatorul ajunge la acel nivel maximal de puritate de unde nu-ţi mai vine să-l dai jos.

Apoi… Timpul trece. Stai temător să nu mai salvezi prostii pe desktop, dar eventual o faci la un compromis cu ideea că hai că doar acum, şi curăţ după’. Şi tot aşa, până iese fix ciorba dinainte.

Şi iar apoi, după câteva iteraţii din astea ajungi probabil la concluzia mea despre mine: Sunt irecuperabil. Am salvat şi voi salva pe desktop!

Posted in cugetări | 6 Comments »

A plouat

Posted by Marlo pe 03-06-2009

Rain

A plouat ieri. Eram dincolo recondiționând niște ferestre. Adică le dădeam foc și râcâiam vopseaua. Și pe undeva pe la ora 7 m-am săturat să râcâi vopseaua și am vrut să plec acasă. Doar că a început să plouă. Torențial. Am chemat un taxi și după ce am navigat printr-un București peste care cădea grindină și apă din belșug, am ajuns acasă. Dar stai! Nu se terminase!!

Deși ploaia încetase, povestea continua. Pe majoritatea posturilor TV. Eram pe Realitatea. Copaci căzuți, stâlpi plin cu pasageri căzuți (perla aparține Melaniei Medeleanu), apă și iar apă… Ce mă udase ploaia, dar de la știri eram deja leoarcă! Dacă nu erai plouat deja, aveai ocazia să simți la maximum cum devine cazul! Ploaie, ploaie, plouă, ploaie, apă, plouă, ploaie!

Băi nene, chiar nu avem ce face decât să turuim o oră despre ploaie??

Fotografia preluată de pe chromasia.com

 

Editare ulterioară:

Am fost cârcotaș cu doamna Medeleanu și e fair play să public și replica dumneaei:

 

si totusi…. recunoaste, nu e vorba despre orice ploaie! Cata vreme efectele ei s-au simtit pana azi la pranz ( abia la 1 a venit curentul la mine acasa) si chiar si la jurnalul de 6 inca mai contabilizam pagubele, se cheama ca discutia avea un sens:)

stalpi plini cu pasageri:)))) mi-i si imaginez catarandu-se..
te rog, totusi, da contextul intreg, sa nu inteleaga lumea ca-s nebuna…
Era o nefericita inversare de cuvinte… in loc de …”Un stalp s-a prabusit peste un autobuz plin cu pasageri” a iesit ” un stalp plin cu pasageri s-a prabusit peste un autobuz”
:) )
vanare placuta! 
:)
Melania

 

Așa e, nu a fost deloc o simplă ploaie. La mine a refulat o parte din apă și era să-mi inunde o parte din subsol. Când am luat taxiul m-am mișcat fulgerător și n-am stat mai mult de 1 secundă în ploaie, dar suficient cât să mă ude bine și să mă lovească cu bucăți de gheață. Pe cheiul Dâmboviței se circula aproape cu gondola, deci una peste alta, da! A fost ploaie serioasă.

Era clar că n-ați fi greșit decât din viteză, dar a fost prea tare faza!

Vă mai așteptăm pe la noi și pe vreme însorită. 🙂

Ah, și să nu uit! Nu mai insistați așa mult cu ploile! 😉

Posted in cugetări | 6 Comments »

La 20 de leghe e un IP

Posted by Marlo pe 10-04-2009

Azi dimineaţă la o cafea m-am zgâit pe statusurile blogului. Tot aştept să intre Moş Crăciun de la Polul Nord, dar n-am baftă. Intră numai de la Polul Sud… Şi cum mă uitam eu aşa pe harta lumii minunându-mă că e plată, văd că cineva mi-a intrat pe blog din apă. Adică nu din altă parte decât fix din Atlantic.

Mi-a picat fisa instantaneu că sunt urmărit de pe Octombrie Roşu de Sean Connery în rolul căpitanului rus. Am şi realizat întreaga scenă:

Parcă am văzut cum ofiţerul tastează w w w (sau, mă rog, cum s-o pronunţa pe limba lor: şto şto şto)

– Şto eta? Americanschi?

– Niet, românschi bloggăr.

– Torpilăm?

– Niet, apropiat de Maskva.

– Pfft…

Şi apoi s-a retras să-l întâmpine pe Alec Baldwin, sau ceva…

Nu pot decât să mă bucur şi să zic: „Salut to’ar’şe. Dacă îl vezi pe Nemo să-i spui că vreau să-mi fac o poză cu voi!

din-ocean

 

Post scriptum fără legătură cu subiectul: Am mai adăugat fotografii din Spania în albumele-mi, dacă vă face plăcere, vă invit să le vedeţi.

This also means you, tovarăşe! 🙂

Posted in cugetări, umor | 4 Comments »

Exerciţiu de perspectivă

Posted by Marlo pe 09-04-2009

Asta e o aplicaţie practică pe care v-o propun!

Îmi plac norii. Bine, îmi place astronomia în general, cu tot cu teorii de spaţiu, timp şi alte lucruri de genul ăsta. Dar oricât de teoretic merge imaginaţia mea, tot prefer să văd norii şi cerul în general. Cred că ăsta e motivul pentru care 5% din pozele mele sunt exclusiv cu nori. Şi am peste 20 de mii de poze.

… Eram în parcul din faţa Palatului Parlamentului cu bicicleta. Lângă mine, bruneta pe role îşi etala talentul de a merge pe ele. Eu nu mă pricep neam să umblu pe nenorocirile alea. Ajung să fac şpagatul sau chiar sfoara în timp record, dar nu-mi dă nimeni medalii, poate doar întinderi de muşchi. Dar măcar cu bicicleta merg bine.

După câteva ture, am decis să ne aşezăm pe o bancă. Cerul era senin, cu doar câteva urme de nori trecători. Mă uitam în sus. Apoi mi-a venit ideea să mă dau pe spate, peste marginea băncii. Şi m-a lovit perspectiva. Cerul era sub mine, eu mă ţineam de Pământ cu firele de păr din creştetul capului. Iar sub mine hău. Un mare hău de nori prin care puteam să cad în negura cosmosului dacă nu mă ţineam bine cu firele de păr.

O colivie ciudată curgea din Pământ şi avea ferestre peste tot. Era imensă şi plină de parlamentari care probabil se ţineau şi ei bine să nu cadă. Bruneta probabil a concluzionat că sunt ţăcănit. Probabil şi voi la fel. Dar vă propun experimentul. 🙂

 

dsc09831-nori

Posted in cugetări, foto | 9 Comments »

O recentă călătorie

Posted by Marlo pe 08-04-2009

Before…

Trebuie să recunosc, experiențele cu liniile aeriene low-cost sau uneori „high-cost” sunt absolut mirifice. Bine, uneori nu chiar în momentul în care le simți, pe moment pot fi frustrant-șocante, dar în timp trebuie să le apreciezi, cu tot cu ironiile lor.

Să spunem că pe 1 aprilie, fix de ziua mai mult sau mai puțin internațională a bancurilor, eu aveam un zbor spre Milano cu compania Alitalia dus-întors. Biznis, cu un 30% plejăr. Aveam zbor lejer, plecam pe la 1 după-amiază. Mai zburasem cu low-cost şi ştiam că mai apar probleme, de obicei întârzieri, nu mai mult. Aşa că eram pregătit. Am ajuns pe Otopeni cu vreo 2 ore înainte, tocmai la fix să aud că eram invitaţi pentru formalităţile zborului, unde stupoare, nu era coadă.

Am terminat fulger şi m-am îndreptat spre controlul de securitate. Ştiam placa: Buzunarele golite, laptop afară, picioarele în buzunare şi mergeţi în degete prin poartă în timp ce dansaţi din buric. N-au fost probleme, m-am conformat şi nici nu mi-a cerut nimeni să scot cureaua ca de obicei. Fantastic!

Am ajuns în sala de aşteptare. Era linişte. Prea linişte. Suspect de bine merseseră lucrurile până atunci… Estimam o întârziere de 30 min. M-am înşelat. Pe ceas, la ora de îmbarcare, ne-au răsfoit biletele, ne-au făcut pachet şi trimis în avion.

Avionul era mai micuţ decât un Boeing 747, şi probabil de asta, împreună cu bănuiala că pilotul era meseriaş, am decolat ca de pe portavion. Adică în vreo 2 km mai degrabă decât 3 cât e normal. Asta evident că m-a înfipt în scaun cu o senzaţie de vroiam să ies pe aripă şi să mă ţin de ea urlând ca la rodeo. Dar vă asigur că din seriozitate m-am abţinut. Ah, şi am ajuns la destinaţie cu 20 minute mai devreme!

 

… after

Am luat micul dejun mai relaxat decât tapetul de pe perete. Avionul pleca pe la două. Sau trei. Nu conta. Oricum vroiam să ajung mai devreme să mă plimb prin duty-free-uri. Am lăsat cana de cafea pe farfurie în tăcerea unor mese goale şi am pus la cale restul zilei. Aveam să ajung acasă pe la 6 după-amiaza.

Am ajuns la aeroport pe la 12. M-am apropiat de ghişeul de formalităţi, am prezentat biletul, şi am şi rugat-o pe doamna respectivă să mă pună pe undeva la geam dacă are. Nu mi-a răspuns. Butona de zor şi la un moment dat aveam impresia că transpirase mai tare decât un genist care caută o bombă în mijlocul unui teren de tenis în toiul unui meci.

– Ştiţi, trebuie să fie vreo încurcătură, zborul dumneavoastră nu există… Azi…

Nu sunt tâmpit de felul meu, dar mi-a luat vreo 3 secunde să procesez cuvintele ei. Probabil că mutra mea a luat o expresie de tâmp că a adăugat repede:

– … dar biletul dumneavoastră este în regulă!!

Logic, nu? Mi-a întors monitorul să-mi arate că e un mare X roșu în fața zborului pe data de 5. Adică atunci. Mda, X-ul era acolo. Mi se părea absolut stupid. Cum adică încurcătură. Încurcătură e când te urci în avion și te așezi unde nu trebuie. Vine cetățeanul, urlă, te dai la o parte. A dracu’ încurcătură. Aici deja era de genul: „Ok, biletul e bun, dar avem o mică problemă. Avionul lipsește cu desăvîrșire de pe pistă până mâine…

– Bun, cum se rezolvă problema?

– Stați să sun…

Și a sunat. Și a vorbit cu marele șef de trib care dirijează probabil de undeva din văzduh tot mersul lucrurilor care îi fac pe oameni niște călători printre nori, acolo unde e mereu soare. Sau nu. Clank, conversația s-a încheiat și problema a revenit lângă mine.

– Trebuie să zburați la Roma. Și de acolo să luați un avion spre București care va ajunge noaptea la 1.

– Nu se poate altă soluție?

A dat din cap împotriva speranțelor mele. Ceea ce urma să fie o plimbare agale și calmă prin cer s-a transformat în luminița aia de la capătul tunelului care dă 10 km înapoi, suficient cât să te deznădăjduiască și sufoce un moment.

– Ok, când e primul zbor?

– Îmbarcarea e la 12:35.

Picioarele mele au intrat în priză. Era 12 și 12, aveam controlul de securitate de făcut, eram pe un aeroport unde nu știam care sunt distanțele iar tanti din fața mea discuta calmă cu colega ei despre cum ar trebui să scrie cu creionul pe bilet. Și era foarte calmă. Cam cum fusesem eu dimineață. Mai calmă decât atât și dădea timpul înapoi. Din calmul ei și graba mea, a ieșit un compromis și mi-a eliberat într-un final cartela de zbor.

M-am întors să plec și am fost întâmpinat de vreo 30 de priviri nemulțumite înarmate cu săbii, săgeți și iatagane. Atunci am realizat că era singurul ghișeu alitalia deschis, iar problema mea tocmai îi ținuse în loc pe toți. Am luat-o la fugă de frica lor să ajung mai repede la controlul de securitate până nu mă linșau. Am trecut și de control, am ajuns la poartă la timp, m-am îmbarcat și am plecat. Spre Roma.

 

… when in Rome…

 

Mai fusesem în Roma. Aveam 5-6 ore de așteptat pe care vroiam să le petrec în aeroport. Prețul Internet-ului din aeroport m-a convins să mă răzgândesc. Aveam nevoie de Internet să rezolv niște lucruri. Am luat trenul spre oraș. Prețul dus-întors era mai mic decât ce-mi luau pe 1h. Am ajuns lejer fix la Colloseum și am găsit wireless gratis. M-am bucurat până la urmă de călătorie, am luat o mare bere și un sandwich pe care le-am savurat pe pajiștea din fața celebrei arene. Apropos, așa arăta colloseum-ul cu câteva ore înainte de marele cutremur de acum câteva zile:

 

colloseum-panorama-low

Nu ştiu cum arată acum, dar sper că mai ruină decât era nu a ajuns.

Am ajuns în timp util înapoi la aeroport și am zburat acasă.

 

… acasă.

Eram obosit. Vorbisem cu tata dacă poate să mă ia de la aeroport și norocul meu e că a reușit. Altfel la oboseala mea probabil mă certam cu taximetriștii ieșiți la speculă și o luam pe jos. Tata era în formă de zile mari. Avea chef de glume mai al naibii ca mine într-o zi bună. Bruneta mea drăguță ce venise și ea la aeroport îi explicase cu pricepere și mai bine ca mine cum să ajungă unde ne-am mutat. La un moment dat, ea a exclamat:

– Aaa, ați ajuns pe Ștefan cel Mare!!

La care tata prompt:

– Măi, să știi că mi s-a mai întâmplat treaba asta.

Fază care m-a rupt în două de râs indiferent de oboseală.

 

Gata, revin! Aveți grijă când vă luați zboruri. Întrebați de vreo 2 ori să vi se confirme că zborul e ok. Altfel pățiți ca mine.

 

Ironia

Am aflat a doua zi că pe atunci când eu zburam spre casă, în Roma începeau să cadă unele clădiri de la cutremur. Mi-am amintit atunci cum una din variante era ca eu să rămân în Roma până a doua zi dimineață, când să iau un zbor lejer spre București. Hmm.. Cine știe..

Posted in cugetări, călătorie, roma | 6 Comments »