Libertatea iluziei

Un blog care sper să vă facă plăcere să-l citiţi din când în când.

Archive for the ‘poliţist’ Category

Roman: Flori pentru un înger din iad [1] – Titlu provizoriu

Posted by Marlo pe 23-12-2008

Capitolul 1 – Pilot

Unde dracu’ aţi pus parterul?

– Nu, nu…. Sigur vă stă mai bine cu asta…Bine, cum vă place dumneavoastră, dar asta vă prinde cel mai bine. Merge şi la blugi, şi la haină! E puţin subţirică dar merge şi cu maieu…

… Mă uitam la două cămăşi. Una albastru deschis şi una neagră. Mie îmi plăcea aia neagră dar puştoaica se chinuia să mi-o vândă pe cea albastră cu dunguliţe ciudate. Mă uit la ea neîncrezător, apoi la cămaşă. Ştiu sigur că sunt mizerabil la a-mi alege haine, şi de asta mă bazez pe orice alte semnale. O fi rămas pe stoc, o avea vreun defect… Oi fi eu paranoic şi săraca fată chiar vorbeşte serios.

– Bine, zic, dă-le pe amândouă să le încerc la cabină.

I-am făcut ziua. Cred…. Oricum, s-a bucurat de parcă le-aş fi cumpărat deja. Urăsc să cumpăr haine. Mă ia durerea de cap mereu atunci când văd un lucru simplu, dar cineva îmi spune că o chestie colorată arată mai bine pe mine.
Am pus albastra pe mine şi mă uit în oglindă. Mă văd cu o cămaşă albastră, nici măcar băgată în blugi. Poate dacă o bag în blugi o să-mi zică ceva…
Hmm, nu… Tot eu, tot în albastru. Dracu’ să le ia, pierd vremea. Mă îmbrac şi ies cu cămăşile.
Mă uit adânc în ochii ei şi o întreb:

– Sigur e mai bine cu aia albastră?

Mi-a zâmbit din stânga buzelor cu sprânceana dreaptă ridicată şi a aruncat din gestică un „afirmativ” lent care a semănat perfect cu aprobarea misterioasă pe care fostul meu amic din liceu mi-a adresat-o similar când a aflat „tardiv” că mă întâlneam cu sora prietenei lui. Bun, răspunsul îmi e suficient.

– Bine, o iau.

Plătesc. Mi-a pus cămaşa cu tot cu bon într-o sacoşă A3 de un verde atât de deschis că bagă şi gândacii în infarct. Îmi muşc limba, mulţumesc şi ies. Impropriu spus „ies”. Magazinul era ca o nişă într-unul din holurile magazinului Unirea. Mai degrabă am trecut de graniţa delimitată de două manechine argintii care se încruntau la clienţi.

Magazinul Unirea e mai ostil pe holuri ca o mafie de călători pregătiţi să intre în metrou. Toată lumea merge aproape teleghidată de parcă ar avea trolee. Ferească Sfântul să faci o stânga nepermisă pentru a te chiorî la o vitrină, că mai mult ca sigur violezi spaţiul de deplasare al vreunui dement care nu se uită pe unde merge. Ajung să intersectez un hol. Urmăresc cu privirea traficul de persoane care mergeau cu viteză, gata să fac şi eu o stânga bine încadrată cum prind ocazia… Trece unu’ cu 100 la oră urmat îndeaproape de umbra sa blondă care zicea ceva de „hai să intrăm şi aici…” Restul n-am mai prins. Prea mergeau cu viteza luminii… Mai trece unu cu sacoşe şi mă pocneşte din mers cu una din ele. Nu e vina lui, s-a văzut clar că sacoşa m-a atacat. Vine altul pe direcţia mea. Trebuie să mă mişc repede. Ăsta nu o să mă ierte. Trec 2 cucoane cu o coadă de parfum dulce după ele şi imediat mă arunc pe direcţia de croazieră către ieşire.

Am mers până aproape de jumătatea aripii de est. N-avea sens să mă întorc m-am gândit, şi ochesc scările. Oricum aveam impresia că o să mă scoată mai aproape de locul în care mi-am lăsat maşina. Număr 2 etaje apoi împing uşa care ar trebui să dea în parter.
Stupoare. Pare pustiu. Mă uit înapoi. Scările merg mai jos dar deja arată a subsol. Asta e, trebuie să ies pe undeva. Intru în parter şi fac stânga imediat. Se făcea un culoar identic cu cel de la etajul de la care plecasem. Pe dreapta aveam ferestre de termopan pe care erau lipite nişte hârtii, iar pe stânga erau spaţii de magazine în renovare. Sigur nu e parterul. Mă uit printr-un geam uşor descoperit şi văd parcarea în construcţie din spatele magazinului. Eram ceva mai sus de parter.

Merg drept, convins că ies bine. Văd lumini şi aud mişcare. Perfect, ies bine… Aud un zgomot indistinct de chei ca şi când cineva le-ar fi scos în grabă din buzunar.. Trec 2 secunde şi aud exact acelaşi zgomot identic. Tocmai când unul din piticii mei de pe creier se pregătea să aprindă un felinar cu un chibrit, se termină coridorul cu nişte trepte la stânga pe care apuc să pun piciorul. Ridic privirea de la trepte şi primul lucru pe care îl văd dincolo de cele 3 trepte este un amortizor cât canalul Mânecii.
Piticul meu de pe creier lasă fulgerător chibritul cu care se chinuia şi aprinde instantaneu toate lanternele pe care le avea la el. Privirea îmi urcă. Văd mâna acoperită de o haină de piele neagră. Simt încă o prezenţă, şi încă una, dar privirea merge pe mâneca de piele în sus. Braţul lui era nenatural de imobil. Una din prezenţe începe să se lase încet de tot în jos pe un perete iar cealaltă stătea pe scaun. Trec de umăr şi îl văd brusc cu privirea pironită prin mine. Era absolut inuman de imobil, dar ştiam că mă vede. Nu avea nicio expresie pe faţă. În momentul în care realizez că eu şi el eram singurele persoane în viaţă din încăpere, panica a pus stăpânire complet pe mine. Trecuse probabil jumătate de secundă, dar nu-mi permiteam să mai pierd nimic.
Pantoful meu a scârţâit şi am mutat practic gresia de pe treaptă când am decolat în sens invers. Transpirasem instantaneu şi piticul chemase tot satul la sfat… Unul din ei mi-a descris fulgerător scenariul în care eu cobor treptele şi dacă nu dau de parter ci de un subsol înfundat, sunt mort.
Piciorul meu drept prinde gresia şi trage de ea cu disperare în ceea ce se putea numi pasul doi al fugii mele. Alt pitic îmi descrie ferestrele din stânga mea. Erau de termopan. Nu le puteam sparge. Îmi descrie ferestrele de pe scări. Nu-mi aminteam niciuna deschisă. Ca să mă opresc să deschid vreuna e moarte curată. În spatele meu era linişte şi asta mă înnebunea cel mai tare. Dacă nu-l aud? Dacă ăsta are aripi şi zboară? Dacă piticii lui sunt mai rapizi ca ai mei? Un al treilea pitic mă întrerupe şi îmi descrie cum aş putea ajunge la etajul următor care ar putea fi populat.
Alergam şi piticii mă încurajau cu urale, majorete şi tot tacâmul. Undeva în spate era un pitic care tăcea şi îndrepta o ţeavă de tun către spatele meu. Şi tot nu zicea nimic. Fac dreapta cu scârţ de pantof care smulge toată gresia de jos cu tot cu şapă, fundaţie de beton, pânză freatică şi China de dedesubt.. Bine, aşa mi s-a părut pe moment. Nimeresc din fugă în peretele de vis-a-vis de uşa scărilor. Îmi iau avânt şi deschid uşa cu tot corpul fără să simt absolut nimic. Piticul cu tunul îmi dă de gândit. Dacă a tras? Vine şi durerea întâlnirii cu uşa, şi mă liniştesc. Sunt bine încă. Alerg pe scări în sus şi ies pe uşa de la nivelul următor.
Primul lucru pe care îl văd e un cetăţean cu sacoşe, apoi altul, apoi o tipă care trece. Un alt pitic îmi spune să nu alerg. Ca să mă lămurească îmi arată cu degetul oamenii care deja se uitau la mine. Nici nu ştiu ce vedeau. Trec printre ei cu viteză şi o iau pe coridor. Brusc piticul cartograf îmi desenează fulgerător harta etajului şi îmi potriveşte cu precizie mişcările. Să mori tu, îi zic, unde mama dracu’ ai fost mai devreme de m-ai adus în cavoul ăla… Mă mişc repede. De obicei când merg normal unii oameni trebuie să fugă pe lângă mine ca să ţină pasul. Acum mă grăbeam şi piticii deja erau în avioane ca să ţină pasul.
Încep să disting scena de mai devreme. În stânga persoana care căzuse fusese lovită în cap. Cel de pe scaun la fel. Camera era plină de ambalaje şi porcărie din aia care scârţîie şi se pune la aparatură electronică atunci când e ambalată. Era mult celofan pe jos, dar aruncat în neglijenţă. Erau mai multe neoane, dar nu toate fuseseră aprinse. Un singur neon fusese aprins, şi se afla pe tavan între mine şi Terminator II. Fac stânga prin mulţime pe cele 2-3 trepte care dădeau în celălalt hol paralel. Era din ce în ce mai aglomerat, dar asta mă liniştea. Recunosc colţul de încăpere identic cu cel de jos şi brusc revăd scena cu claritate. Cel din stânga de la perete avea şi el o armă în mâna stângă. Cel de pe scaun părea legat. Avea mâinile la spate, şi nu cred că morţii insistă să stea cu mâinile la spate dacă nu îi ajută ceva.
Ajung la holul mare. Văd scările rulante şi cobor pe ele. Mâna de pe balustradă îmi tremura. Realizez că tremuram tot. Îmi aduc aminte că am punga aia verde şi o trec în mâna cealaltă. Eram ud leoarcă. Trec pe lângă vinuri, bijuterii, parfumuri şi clienţii lor apoi ies afară. Un pitic îmi aminteşte de cheile de la maşină. În timp ce le caut şi le găsesc, un altul îi dă peste mână. Dacă ăla nu era singur? Maşina are număr. Momentan sunt doar un străin necunoscut. Ar fi bine să rămân aşa. Mă apucă iar un set proaspăt de fiori, tocmai când credeam că nu mai există strop de apă în mine. Mă uit în jur, dar nu ştiu după ce aş putea să mă uit. Intru la metrou. Mă las pierdut de aglomeraţie şi cumpăr o cartelă.
Tot ce vroiam era să mă deplasez cât mai departe. Mulţimea se mişca repede, dar nu atât de repede ca mine. Nu vroiam să mă uit în spate. Dacă mă urmărea cineva, să nu-l ajut. Ajung la scările care duceau la peron şi prin vot majoritar, piticii mă fac să mă răzgândesc. Poate unul dintre ultimele lucruri pe care le vreau e să mă aflu static într-o înghesuială de vagon metrou din care nu poţi fugi.
Trec prin tunelul de corespondenţă cu cealaltă magistrală. Cetăţeni grăbiţi vâjâiau pe lângă mine. Simt că am fălcile încleştate şi încerc să le mai dau drumul. Nu reuşesc decât să simt un gust nenorocit.
Ajung aproape de celălalt peron, trec prin bariere către ieşire, mai merg prin tunel şi ajung în final la suprafaţă. Trebuie să mă opresc undeva să mă gândesc. Mă strecor pe străduţe. Cum naiba afli dacă te urmăreşte cineva? Am văzut o grămadă de filme poliţiste şi am impresia că nu mă ajută cu nimic. Un pitic îmi dă altă idee…
Dacă eşti criminal cu sânge rece cum urmăreşti o persoană panicată pe care nu o cunoşti? Încep să realizez că de fapt el nu mişcase. Nu venise după mine. Nu cred. Dacă o luase pe dincolo şi a coborât prin altă parte aşteptând să apar de unde era mai probabil să apar. Chiar şi cu toată aglomeraţia, la cum mă comportam eram la fel de invizibil ca un pistolar mexican într-un aeroport.
Atunci îmi vine o idee! Un taxi! Nu poate urmări un taxi. Cel puţin nu fără să-mi dau seama! E tare piticul care a venit cu ideea asta. Am să-l ţin minte. Mergeam lejer către Palatul Parlamentului. Ignor taxiurile în mişcare şi mă urc într-unul parcat.

– Unde mergem?
– Avem mai multe drumuri. Prima oară în Militari….

Am continuat spre disperarea lui să îl plimb prin Bucureşti, coborând câte puţin la fiecare destinaţie, cât să nu creadă că sunt nebun şi că îl plimb degeaba. La final, după 2 ore în care mi-a devenit clar că nu sunt urmărit, cobor la 2 km de apartament şi merg pe jos de acolo. Nu mai puteam să gândesc. Abia se făcuse seară, dar eram obosit şi piticii mei începuseră să-mi zdrăngăne prin creier…

[…]

Va urma

Posted in poliţist, roman | 1 Comment »