Libertatea iluziei

Un blog care sper să vă facă plăcere să-l citiţi din când în când.

Archive for the ‘proză’ Category

Portocala – schiţă

Posted by Marlo pe 28-09-2007

Nu sunt eu ăla care să facă pe nebunul, însă mă uit deja de 10 minute la o portocală agăţată într-un pom, şi tot ce îmi trece prin cap e o singură întrebare. „Cum dracu’ am ajuns aici?” Mă uit în jur. În afară de alţi portocali, nu observ alte persoane întinse pe jos ca mine.. Deci, trebuie că e o problemă specială.. Imi vine o idee năstruşnică, şi înainte ca bunul Dumnezeu să pună frână în bunul meu simţ, se aude o voce.. A mea:
„Auzi… Portocalo.. Ai cumva idee ce naiba caut eu aici?”

Portocala nu a prea răspuns. A continuat să se bălăngăne în bătaia vântului, fără să lase de înţeles că m-a priceput. Oricum, eu eram împăcat cu toate bibliile. Dacă am ajuns să mă trezesc în mijlocul unei livezi de portocali fără să îmi amintesc cum am ajuns acolo, înseamnă că am probleme ceva mai mari decât dialogul cu portocalele.
M-am ridicat să arunc o privire prin jur, şi, fir-ar să fie, a meritat! Totul în jurul meu pe o suprafaţă de kilometri întregi era livadă. Eram chiar pe coasta unui deal şi în depărtare se puteau zări parcele cu alti pomi fructiferi.. Şi o vie, cred.
Mă întorc şi văd o casă modestă, însă frumos colorată chiar pe vârful dealului. Soarele mai ardea încă, dar avea să se lase loc de seară. M-am gândit că nu are ce să strice un drum până acolo sus. Mi-am luat la revedere de la portocala mea şi am început să urc printre alţi portocali, mai puţin obişnuiţi cu discuţiile.
Frânturi de amintiri parcă încercau să îşi facă loc. M-am oprit de câteva ori, încercând să le dau spaţiu să se desfăşoare, însă amuţeau pe loc. Am ajuns la un drum bătătorit la timp să observ un călător obosit care încerca să coboare pe unde venisem.
„Hei”, i-am spus, „vi de sus de la casă?”.
Privirea sa era speriată, şi nu cred că a înţeles prea mult din ce i-am zis..
„Amice, te simţi bine?”, am insistat.. Şi privind întrebător către el mi s-a părut că spune „.. trebuie să-i spun..”. A plecat grăbit şi parcă mai temător.
Se lăsa întunericul, aşa că am grăbit pasul. Nu ţin minte multe lucruri, însă sigur nu-mi place să dorm pe afară. Ajung într-un final la casă. Era o linişte uscată presărată cu greieri şi foşnete de iarbă, însă mie-mi plăcea lumina felinarului uitat lângă poartă. Nu-mi dau seama de ce.
Am bătut.. Evident, la uşă. Cumva, retorismul meu era înlocuit de alte întrebări totuşi. Mi-a răspuns şi m-a oprit cu totul.. Nu o cunoşteam, însă cuvintele in italiana au mereu un impact asupra mea. M-a întrebat cine sunt.. Şi stătea în cadrul uşii aşteptând să răspundă idiotul.. Care eram eu!!
„M-am rătăcit”, zic. „Merg către oraş, dar m-a prins noaptea şi am văzut casa de jos”, am debitat eu în italiana mea de baltă cu nămol. Ea era frumoasă, brunetă şi cu părul lung, însă eu eram şocat.. O cunoşteam de undeva.. Şi timpul mi-o lua înainte.

[ … ]
Era o bibliotecă.. O bibliotecă impresionantă cu titluri celebre. Întind mâna şi caut.. Ştiam ca întotdeauna ce caut. Dar nu ştiam ce o să găsesc. Juliani plecase după maică-sa. Iar eu încercam pentru a suta oară să descifrez misterul bibliotecii ei.. Nu avea sens nimic.. Mă trezisem în livada ei. Dar nu-mi aminteam nimic altceva. Degetele se opresc pe pânza unei coperţi de carte.. O trag afară şi o deschid. Paginile alunecă şi rămâne ultima pagină, chiar inaintea coperţii de la final.
Erau ultimele cuvinte.. Mă uitam hipnotizat şi cumva, în capul meu, lucrurile se orientau pe o busolă nouă.
Erau doar câteva cuvinte.. „Si vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi”. M-a frapat atunci.. Citisem înainte, mereu, dar nu aşa.. Ci mereu „Şi au trăit fericiţi…”. Era o prostie… Am întors cartea să citesc titlul: Portocala văduvă, scrisă de un Ignando Anires. Era o prostie imensă.. Însă îmi tremurau mâinile.. Eu scrisesem cartea. Şi o scrisesem pentru mine.. Totul a revenit ca un cuţit ascuţit în memorie.. A fost singura apărare, şi singurul mod în care puteam să-mi aduc aminte de blestemul unei femei care controla mai mult decăt i-a permis natura..
Trebuia să fug.. Am luat-o la goană în jos pe deal.. Soarele ardea încă, dar simţeam că renăşteam. Trebuia să mă întorc în locul în care totul a început.. Şi de acolo să cobor.. Nu să urc ca până acum.. Un alt gând năstruşnic şi-a făcut loc.. Trebuie să-l găsesc pe Juliani.. Băiatul meu.. E singurul care poate înţelege.. Trebuie să-i spun!.. Alergam deja fără să mai simt rănile.. Am ajuns la poteca dinspre oraş când am văzut primul străin de până acum.. Urca spre casă..
„Hei”, spune el, „vi de sus, de la casa?”, mă întreabă.. Şi atunci totul a prins sens.. Mă uitam la el, însă nu vedeam ce credeam că trebuie să văd.. Dar nu, nu mai era important acum ce se întâmplă cu el..
„Amice, te simţi bine”, mă întreabă din nou.. Ştiam deja că o să spună asta.. Dar nu mai avea importanţă el.. Era pierdut.. Eram pierduţi.. Trebuie să-i spun!!!
[ … ]
„Juli, unde eşti?”.. Vocea brunetă a Laurei se aliase cu privirile sale şi pornise în căutarea băiatului care-i lipsea privirilor.. „Juli, nu e deloc amuzant, aaaaa!!!”. Băiatul o apucă de gleznă şi o trânti din iarbă lângă el..
„Ssst”, şopti el, „faci mai mult zgomot decât sunt portocalii dispuşi să accepte”.
„Nesuferitule!!!”… Dar şi-a înghiţit vorbele.. Se uita la el şi îi era atât de drag. Şi era supărată pe el, dar nu aşa de mult… Privirea lui era pironită în sus… „La ce te uiţi”, întreabă Laura.
„La o portocală pe care am să o iau cu mine!!”. Cu asta spus, se ridică în picioare.

„Mergem?”, întrebă el?
„Unde să mergem?”, făcu Laura.
„Oriunde putem trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, iubita mea…”
Radia deja.. Şi ţinea portocala strâns în braţe ca un simbol al cuvintelor sale.. Iar ea era fericită.. Întunericul îi prinse coborând încet către sătucul din vale…..

Posted in proză | Leave a Comment »