Libertatea iluziei

Un blog care sper să vă facă plăcere să-l citiţi din când în când.

Archive for the ‘roma’ Category

O recentă călătorie

Posted by Marlo pe 08-04-2009

Before…

Trebuie să recunosc, experiențele cu liniile aeriene low-cost sau uneori „high-cost” sunt absolut mirifice. Bine, uneori nu chiar în momentul în care le simți, pe moment pot fi frustrant-șocante, dar în timp trebuie să le apreciezi, cu tot cu ironiile lor.

Să spunem că pe 1 aprilie, fix de ziua mai mult sau mai puțin internațională a bancurilor, eu aveam un zbor spre Milano cu compania Alitalia dus-întors. Biznis, cu un 30% plejăr. Aveam zbor lejer, plecam pe la 1 după-amiază. Mai zburasem cu low-cost şi ştiam că mai apar probleme, de obicei întârzieri, nu mai mult. Aşa că eram pregătit. Am ajuns pe Otopeni cu vreo 2 ore înainte, tocmai la fix să aud că eram invitaţi pentru formalităţile zborului, unde stupoare, nu era coadă.

Am terminat fulger şi m-am îndreptat spre controlul de securitate. Ştiam placa: Buzunarele golite, laptop afară, picioarele în buzunare şi mergeţi în degete prin poartă în timp ce dansaţi din buric. N-au fost probleme, m-am conformat şi nici nu mi-a cerut nimeni să scot cureaua ca de obicei. Fantastic!

Am ajuns în sala de aşteptare. Era linişte. Prea linişte. Suspect de bine merseseră lucrurile până atunci… Estimam o întârziere de 30 min. M-am înşelat. Pe ceas, la ora de îmbarcare, ne-au răsfoit biletele, ne-au făcut pachet şi trimis în avion.

Avionul era mai micuţ decât un Boeing 747, şi probabil de asta, împreună cu bănuiala că pilotul era meseriaş, am decolat ca de pe portavion. Adică în vreo 2 km mai degrabă decât 3 cât e normal. Asta evident că m-a înfipt în scaun cu o senzaţie de vroiam să ies pe aripă şi să mă ţin de ea urlând ca la rodeo. Dar vă asigur că din seriozitate m-am abţinut. Ah, şi am ajuns la destinaţie cu 20 minute mai devreme!

 

… after

Am luat micul dejun mai relaxat decât tapetul de pe perete. Avionul pleca pe la două. Sau trei. Nu conta. Oricum vroiam să ajung mai devreme să mă plimb prin duty-free-uri. Am lăsat cana de cafea pe farfurie în tăcerea unor mese goale şi am pus la cale restul zilei. Aveam să ajung acasă pe la 6 după-amiaza.

Am ajuns la aeroport pe la 12. M-am apropiat de ghişeul de formalităţi, am prezentat biletul, şi am şi rugat-o pe doamna respectivă să mă pună pe undeva la geam dacă are. Nu mi-a răspuns. Butona de zor şi la un moment dat aveam impresia că transpirase mai tare decât un genist care caută o bombă în mijlocul unui teren de tenis în toiul unui meci.

– Ştiţi, trebuie să fie vreo încurcătură, zborul dumneavoastră nu există… Azi…

Nu sunt tâmpit de felul meu, dar mi-a luat vreo 3 secunde să procesez cuvintele ei. Probabil că mutra mea a luat o expresie de tâmp că a adăugat repede:

– … dar biletul dumneavoastră este în regulă!!

Logic, nu? Mi-a întors monitorul să-mi arate că e un mare X roșu în fața zborului pe data de 5. Adică atunci. Mda, X-ul era acolo. Mi se părea absolut stupid. Cum adică încurcătură. Încurcătură e când te urci în avion și te așezi unde nu trebuie. Vine cetățeanul, urlă, te dai la o parte. A dracu’ încurcătură. Aici deja era de genul: „Ok, biletul e bun, dar avem o mică problemă. Avionul lipsește cu desăvîrșire de pe pistă până mâine…

– Bun, cum se rezolvă problema?

– Stați să sun…

Și a sunat. Și a vorbit cu marele șef de trib care dirijează probabil de undeva din văzduh tot mersul lucrurilor care îi fac pe oameni niște călători printre nori, acolo unde e mereu soare. Sau nu. Clank, conversația s-a încheiat și problema a revenit lângă mine.

– Trebuie să zburați la Roma. Și de acolo să luați un avion spre București care va ajunge noaptea la 1.

– Nu se poate altă soluție?

A dat din cap împotriva speranțelor mele. Ceea ce urma să fie o plimbare agale și calmă prin cer s-a transformat în luminița aia de la capătul tunelului care dă 10 km înapoi, suficient cât să te deznădăjduiască și sufoce un moment.

– Ok, când e primul zbor?

– Îmbarcarea e la 12:35.

Picioarele mele au intrat în priză. Era 12 și 12, aveam controlul de securitate de făcut, eram pe un aeroport unde nu știam care sunt distanțele iar tanti din fața mea discuta calmă cu colega ei despre cum ar trebui să scrie cu creionul pe bilet. Și era foarte calmă. Cam cum fusesem eu dimineață. Mai calmă decât atât și dădea timpul înapoi. Din calmul ei și graba mea, a ieșit un compromis și mi-a eliberat într-un final cartela de zbor.

M-am întors să plec și am fost întâmpinat de vreo 30 de priviri nemulțumite înarmate cu săbii, săgeți și iatagane. Atunci am realizat că era singurul ghișeu alitalia deschis, iar problema mea tocmai îi ținuse în loc pe toți. Am luat-o la fugă de frica lor să ajung mai repede la controlul de securitate până nu mă linșau. Am trecut și de control, am ajuns la poartă la timp, m-am îmbarcat și am plecat. Spre Roma.

 

… when in Rome…

 

Mai fusesem în Roma. Aveam 5-6 ore de așteptat pe care vroiam să le petrec în aeroport. Prețul Internet-ului din aeroport m-a convins să mă răzgândesc. Aveam nevoie de Internet să rezolv niște lucruri. Am luat trenul spre oraș. Prețul dus-întors era mai mic decât ce-mi luau pe 1h. Am ajuns lejer fix la Colloseum și am găsit wireless gratis. M-am bucurat până la urmă de călătorie, am luat o mare bere și un sandwich pe care le-am savurat pe pajiștea din fața celebrei arene. Apropos, așa arăta colloseum-ul cu câteva ore înainte de marele cutremur de acum câteva zile:

 

colloseum-panorama-low

Nu ştiu cum arată acum, dar sper că mai ruină decât era nu a ajuns.

Am ajuns în timp util înapoi la aeroport și am zburat acasă.

 

… acasă.

Eram obosit. Vorbisem cu tata dacă poate să mă ia de la aeroport și norocul meu e că a reușit. Altfel la oboseala mea probabil mă certam cu taximetriștii ieșiți la speculă și o luam pe jos. Tata era în formă de zile mari. Avea chef de glume mai al naibii ca mine într-o zi bună. Bruneta mea drăguță ce venise și ea la aeroport îi explicase cu pricepere și mai bine ca mine cum să ajungă unde ne-am mutat. La un moment dat, ea a exclamat:

– Aaa, ați ajuns pe Ștefan cel Mare!!

La care tata prompt:

– Măi, să știi că mi s-a mai întâmplat treaba asta.

Fază care m-a rupt în două de râs indiferent de oboseală.

 

Gata, revin! Aveți grijă când vă luați zboruri. Întrebați de vreo 2 ori să vi se confirme că zborul e ok. Altfel pățiți ca mine.

 

Ironia

Am aflat a doua zi că pe atunci când eu zburam spre casă, în Roma începeau să cadă unele clădiri de la cutremur. Mi-am amintit atunci cum una din variante era ca eu să rămân în Roma până a doua zi dimineață, când să iau un zbor lejer spre București. Hmm.. Cine știe..

Posted in cugetări, călătorie, roma | 6 Comments »

Sunt fotograf serios, ce naiba…

Posted by Marlo pe 14-02-2008

Tot mă lăudam azi pe un forum că am fost la Roma anul trecut. Mi-am adus aminte că am grămada aia de poze uitată printr-un folder pe calculator (ştiu că ştiţi foarte bine la ce mă refer, pozele alea de care uiţi complet după ce le-ai făcut şi salvat) şi m-am apucat să trec prin ele cu intenţia ca măcar să le rotesc pe alea făcute vertical… 

Şi ce văd? Văd fix poza luată de prietena mea în momentul în care eu încercam să pozez un absolut superb apus de soare, cam ca McGuyver cu o antenă de bulgari pe post de trepied şi un minuscul aparat foto care l-ar face gelos şi pe James Bond.. Asta evident, în timp ce jumătate din cetăţenii mai mult sau mai puţin turişti vizitau Piazza del Popolo la acea oră şi râdeau cu lacrimi. De mine.

Având în partea mea dreaptă… (Dacă n-aţi ghicit, eu sunt ala mic care respiră greu) … un trio de fotografi cu flotările făcute de dimineaţă, lentilele potrivite după barometru, trepiedurile reglate cu polobocul şi stând probabil de 5 ore să prindă acel moment, mă aflam şi eu hop-ad-hoc cu trepiedul meu de 10 eur cumpărat cu câteva ore în urmă, încercând să setez expunerea cât mai mare şi să mă abţin să râd şi eu de situaţie.

După 5 minute, până la urmă mi-a ieşit o poză, evident fără soare, dar eu m-am declarat mulţumit. Măcar, spre deosebire de colegii de lângă, eu am băgat tot echipamentul foto în buzunar şi am plecat fluierând lejer…

Posted in călătorie, foto, roma, umor | 2 Comments »