Libertatea iluziei

Un blog care sper să vă facă plăcere să-l citiţi din când în când.

Archive for the ‘umor’ Category

Enciclopedia cu marmură

Posted by Marlo pe 15-07-2009

Wiki - Pacii

„Staţia Păcii este placată aproape în totalitate cu marmură albă”…

Staţi nene aşa! Dacă tot ne-aţi stârnit, spuneţi-mi cu ce e placat restul!!! Gresie de trafic ieftină? Mochetă? Gazon? Mai vreau informaţii de acest gen! Vreau să ştiu (printre altele) următoarele lucruri:

1. Cu ce viteză circulă vântul când intră trenul-metrou în staţie?

2. Cu ce tip de graffiti se vopsesc în general vagoanele de metrou, şi cum naiba de alea noi nu sunt vopsite?

3. Se poate monta rigips în interiorul vagoanelor şi să se pună mochetă?

4. Aş vrea un inventar pe categorii al tuturor stâlpilor de susţinere din staţia Piaţa Unirii.

5. Unde s-ar amplasa o staţie de metrou denumită: „Viitorului”…

Editare ulterioară:

Răspuns pentru Indigo Bird: Staţia Păcii azi! Nu mi se pare aşa diferită de alte staţii. 🙂

DSC01088 - Peron Pacii

Posted in plictiseala, umor | 7 Comments »

The bodega!

Posted by Marlo pe 11-07-2009

Ieri, pe la prânz a venit inevitabila întrebare. De la colegul meu, destinatar eu: „Ce mâncăm azi?„.

Îmi place să-l torturez nițel și să vin cu răspunsuri de genul „Păi mă gândeam la niște parizer cu pâine„. El e genul de om care aleargă nițel pentru mâncare. Diferit de omul arhaic, el aleargă ori pe la KFC, sau McDonalds, sau City Grill.

Eu, pot să mă mulțumesc și cu o conservă de ton uneori. Deși alteori mi se face și mie poftă de ceva mai sofisticat. Nu spun că nu e sofisticat să mănânci ton. E suficient să îți cumperi o conservă de ton fără deschizător pe ea. E o experiență complexă din start. În fine…

Și eu am venit cu propunerea: „Hai să vedem cum e la localul ăla de la Gara de Nord„….

Înainte să termin ideea, spiridușii ne-au dus acolo cu primul tren.

Puff! Eram acolo. La un fel de „împinge tava”, doar că nu aveai tavă, și alternativa era individul dinaintea ta. Doar că dacă îl împingeai, riscai să te pocnească cu o paporniță sau ceva care mirosea a ceapă oricum.

Tudor era în dubiu. Toată mutra lui avea dedesubt o subtitrare care era foarte citeață: Bă, ești sigur??

Nu eram atât de sigur cât curios:

– Aveți ciorbă?

A scuipat guma în coș și mi-a acordat încrederea în sine înapoi când mi-a confirmat:

– Dea…

– Dați-mi și mie o ciorbă de burtă cu ardei iute…

A luat polonicul și a compus o ciorbă din 2 recipiente, unul cu fâșiile de carne, unul cu zeama. Mi-a trântit un ardei într-un șervețel, pâinea crestată, oțet într-un păhărel de plastic și câteva vorbe după ceafă:

– …’șopt de mii!

Mi-am dat seama că era vorba de prețul lichidului. Parcă auzisem un trei. Mă uit la Tudor.

– Cât a zis?

– Treișopt.

Așa auzisem parcă și eu. Dar geamurile încep să zdrăngăne:

– Șaișopt!!

Mă ridic din tranșeu, scutur hainele de moloz și după ce îmi scade țiuiala din ureche întind tremurând o sută către puștoaica cu voce de tanc care urlă suav:

– Nu la mine, la casă!!!

Vorbele ei m-au pălmuit către casă. Un individ cu halat și țigară în gură stătea la butoane. Mă apropii și îi șoptesc inutil: șaișopt! Știa. Pe dracu’, cred că și Timișoara știa!

Am plătit și am luat tava. Ne-am așezat la masă. Tudor:

– Auzi, eu nu-mi iau de aici, cred că o să-mi iau o salată de la Mc. Vii cu mine?

– Da măi…

Ardeiul era absolut odios! Ciorba era ok dacă lăsai fășiile de burtă dedesubt, iar pâinea avea chestii negre prin ea.

Am sorbit zeama și cu foamea ușor pe hold, m-a apucat cheful de glume:

– Bă! Ciorba asta nu e chiar îngrozitoare!

Și adevărul ăsta era. Nu era îngrozitoare, dar o strica PR-ul. Lângă mine, un nene de 105 kg mânca sorbind ca un compresor transformat în aspirator. Masa la care mânca se ținea în dibluri de paișpe ca să nu fie trasă de jetul lacom…

În fine, eventual am terminat de mâncat. Am avut inițiativa de a duce tava cu cele rămase înăuntru. Am revoluționat bodega. Toate lingurile au căzut la pământ și toți se uitau la mine ca la Paștele Ateic atunci când am așezat civilizat tava pe blatul de lângă casă. Chiar am auzit zgomot de cruci făcute iar personalul bodegii a intrat în șoc.

Am zis să plec dracu’ cât mai repede de acolo și m-am refugiat cu Tudor în Springtime. Am luat o felie de pizza și o bere, iar colegul a atacat frigăruile. A fost ceva mai bine!

Concluzia zilei?

În Gara de Nord e o ciudățenie de „local”, aproape de gura de metrou. Nu mâncați acolo!!!

DSC01070 - Gara de Nord - small

Posted in amintiri, bucureşti, ciudăţenii, umor | 4 Comments »

Şişul de serviciu

Posted by Marlo pe 02-07-2009

Azi a fost încă o dată o zi interesantă la serviciu. Probabil că dacă aş scrie toate lucrurile care fac interesantă o zi, aş rămâne fără blog să scriu pe. Dar mă rezum la ceea ce am timp şi spaţiu a descrie. Şi totul a pornit de la faptul că pe la ora 13…

Mi-era foame. Aşa mă pocneşte pe mine. Realizez că am trosnit tastele de la laptop până am consumat toată rezerva de calorii. Şi problema care apare nu e cea de „Mi-e foame„, cât cea de „Ce să mănânc??”. Cred că mulţi dintre voi ştiţi la ce mă refer. Aveţi toate aceste minunate locuri de unde să vă procuraţi mâncare din apropiere, şi nu ştiţi ce să alegeţi. Să fie ceva de la supermarket? Sau de la fast-food-ul ăla? Sau de la pizzerie? Să iau suliţa şi să vânez ceva de pe podul de la Basarab? Poate cot la cot cu un papuaş, iese ceva de un grătar.

Şi apar tot felul de variante, şi apare necesitatea de a chema colegii la sfat: „Bă! Ce mâncăm azi?„. Şi începe acel brainstorming care mai amână foamea o oră, până la decizia finală:

Merg la supermarket. Văd eu acolo ce iau.” Şi evident că nu puteam să merg singur. Că nu era interesant. Îl atrag şi pe colegul meu în afacere. Şi împreună purcedem la pas către clădirea cu case de marcat.

Tudor îşi ia fructe. Eu am luat un ghiudem după ce am încercat să mă lămuresc cu vânzătoarea care e mai iute: ghiudemul sau babicul? Am căzut la pace: Lăsaţi, daţi-mi ghiudem, că iau eu un kil de ardei dacă e. A râs, dar eu nu am glumit. Am luat şi ardei apoi ne-am întors la birou, în bucătărie.

Ghici ce. Ghiudem-ul e ca un salam tare. Ăla trebuie tăiat şi n-aveam cuţit. Şi nici nu-mi venea să cred!! Ştiam că din 100 de cuţite rămăseseră măcar 2 dar-ar naiba în ele. Am răscolit prin toată bucătăria. Nimic! Eram dispus să tai şi cu briceagul meu, dar îl uitasem acasă. Am cedat şi am mers la magazinul alăturat de unde am cumpărat 10 cuţite. Un set de 6 şi 4 separat. Şi le-am răspândit prin bucătărie, cu speranţa să le mai găsesc şi peste câteva luni.

Aceeaşi zi…

Urc la etajul 1. Prin drumurile mele trec pe lângă biroul unei colege. Pe lângă setul bine ordonat de dosare şi bibliorafturi… Un mare cuţit! Un fel de satâr al cuţitelor. Pe birou. Îl ştiam. Mă gândisem la el mai devreme, când n-aveam cu ce să tai mâncarea. Râd cu poftă şi fac poza!

Le cuteau

Acum, eu ştiu că viaţa e dură, dar oameni buni, dacă vreţi să fiţi Rambo la serviciu, măcar legaţi bentiţa aia roşie. Eu nu cumpăr săbii ninja să tai salamul, daaa? 😀

Dedicat colegei mele pe care o rog să renunţe la instinctele sângeroase!

Posted in Diverse, MacGyver, umor | 3 Comments »

Ardeii iuţi

Posted by Marlo pe 18-06-2009

Ocazional, mănânc extrem de picant. Nu am găsit să am limită până acum, deşi există un fel de mâncare la restaurantul indian Taj pe care nu-l pot termina de iute ce e. Dar îmi place. Şi ca atare, eu am mereu ardei iuţi prin frigider. Mănânc probabil 1-2 cât or fi de iuţi la o masă. Asta mă face şi pretenţios. Mă duc la tarabă:

– Sunt iuţi ardeii?

Şi începe de parcă i-aş fi amintit de Satana:

– Phooooai de mine, ăştia dau foc la toată piaţa, au aruncat deja în aer castraveţii şi taie tabla galvanizată mai rău ca acidul…

Eu de obicei răpăi din degete, îi cer cel mai iute ardei, îl mănânc pe tot şi atunci decid dacă mai iau. Pe mulţi îi şochează asta, dar eu plătesc ardeiul oricum. 🙂

Ieri, în schimb…

Eram cu bruneta venit de la Billa cu sarsanale. Că, deh. E aproape. Şi cum căram noi prin genţile alea cumpărături de greutatea unor garnituri de tren, bruneta vine cu ideea să trecem prin piaţă ca să luăm nişte roşii. Facem tabără la colţul pieţei cu ideea să se ducă ea şi eu să rămân cu cele cumpărate.

– Ia şi nişte ardei iuţi te rog, îi zic.

– Păi şi cum îi cunosc pe ăia iuţi?

– Vezi să fie mai închişi şi cu striaţii pe ei.

– Ok!

Pleacă, iar eu rămân în poziţia de paznic la bagaje cu ochii ficşi în zare…

Se întoarce bruneta, toată un zâmbet şi îmi pune în braţe un ghiveci cu o plantă în ea din care atârnau 2 ardei.

– Ce faci măi, eu zic ardei, tu vii cu pomul??

– Păi îi uzi şi cresc, zice ea râzând cu poftă.

Până la urmă mi-a luat şi ardei, dar m-a procopsit şi cu planta! Cred că a fost răzbunare! Ea are 1 milion de ghivece pe balcon şi deci activitate de stropit. Eu sunt mai mult pe principiul: plantele se udă la ploaie, că d-aia cresc în pământ!

Aşa că iată. Am şi plantă de ardei.17062009151 - Ardei [s]

Posted in Diverse, foto, umor | 4 Comments »

Cerneala şi tonul de peşte

Posted by Marlo pe 15-04-2009

Ieri am fost pe dincolo acasă, de unde m-am mutat recent. Am mai pus la punct nişte lucruri şi tocmai mă pregăteam să notez acele lucruri în agendă. Pentru asta, evident, îmi trebuia o agendă şi pix. Agenda a fost prima, urmată de pixul pe care l-am găsit cu greu prin buzunarul de la traistă. Între timp conversam lejer cu interlocutorul meu care la un moment dat face ochii mari, de ziceai că s-a depresurizat locuinţa.

Îi urmăresc privirea către mâna mea care prinsese pixul şi se pregătea să scrie, dar cu şiroaie de cerneală (sau gel, na) albastră care curgeau din el. Am pus capacul şi am aruncat pixul la gunoi. Aşa frumos ca o albăstrea pe jumătate de mână, oarecum şters cu un fel de hârtie,  am terminat ce aveam de terminat şi am plecat dincolo.

Pe drum, mi-a venit ideea să trec pe la supermarket ca să iau nişte sare de lămâie şi să curăţ cu ea cerneala când o fi. Bine, nu înlăturam ideea de a lua şi ceva de mâncare cu ocazia asta. Sare de lămâie canci. Am luat helas. Dacă am luat helas şi eram la raionul de peşte, am zis să iau şi ton, că mi se făcuse poftă. Oricum nu-l mâncam cu helas, că am lămâie acasă. Aveam şi ciorbă acasă, dar tot mi-am respectat pofta, şi am mers la casă să plătesc produsele.

Şi uite-aşa ieri am mâncat ton pentru că m-am murdărit de gel de pix pe mână!

Bine, nu asta vroiam să zic. Făceam un fel de introducere către albumul cu norii (accesabil aici), promis lui Dănuşka! 🙂

Am să mai adaug poze. Între timp, aveţi grijă să nu vă murdăriţi de cerneală, dacă nu vă place tonul. 😉

Posted in Diverse, foto, umor | 3 Comments »

Marina şi moda

Posted by Marlo pe 14-04-2009

Eram prin Genova, aproape de port. Oraşul e superb deşi atunci când intri printre străduţe zici că eşti prin Zair pe undeva. Străduţe meschine de 1-2 metri lăţime, pline de rufe atârnate în toate direcţiile şi aproape la fiecare 2 străzi un grup de prostituate. Toate mulatre sau negrese, urâte cu foarte puţine excepţii. Mai erau şi magazine, tot felul de localuri şi figuri dubioase care pândeau turiştii.

dsc00448-straduta-genova

 

E, închipuiţi-vă că eu şi bruneta drăguţă de lângă mine, vizitam tot felul de palate şi muzee pe care le găseai mergând doar pe străduţele respective.

[…]

Am ajuns în port. Atunci ne-a venit ideea să luăm un vaporaş până în Portofino, un orăşel pe coastă, absolut superb. Plătim vreo 20 de eur de persoană şi ne urcăm. Aveam să parcurgem întreaga coastă până în Portifino în cca 2 ore, ne lăsau acolo să ne zbenguim şi probabil să cumpărăm tot felul de prostii, apoi ne luau după o oră şi ne aduceau înapoi.

Toate bune şi frumoase, deşi era posibil să cam plouă niţel. În schimb, cum să ieşim din port, îmi pică ochii pe frumuseţea asta:

dsc00706-i-love-fashion-tv-med

Am zis, aşa da!! Spiritul de reclamă e fantastic! Parcă vedeam cum se întâlnesc cu o corabie de piraţi, aruncă ăia plăcile ca să-i acosteze, apoi bărboşii cu săbiile în mână pun niţel frână din cizme când să traverseze, cu ochii la reclamă:

– Băi, aştia sunt cu faşion tivi. Noi cu ce suntem?

– Nu ştiu şefu’, noi mergem convenţional. Craniu şi două oase pe fundal negru peşteră numărul 5.

– Hmm, retragerea! Ăştia ne fac, că nu suntem bine îmbrăcaţi!!

Posted in călătorie, umor | 5 Comments »

La 20 de leghe e un IP

Posted by Marlo pe 10-04-2009

Azi dimineaţă la o cafea m-am zgâit pe statusurile blogului. Tot aştept să intre Moş Crăciun de la Polul Nord, dar n-am baftă. Intră numai de la Polul Sud… Şi cum mă uitam eu aşa pe harta lumii minunându-mă că e plată, văd că cineva mi-a intrat pe blog din apă. Adică nu din altă parte decât fix din Atlantic.

Mi-a picat fisa instantaneu că sunt urmărit de pe Octombrie Roşu de Sean Connery în rolul căpitanului rus. Am şi realizat întreaga scenă:

Parcă am văzut cum ofiţerul tastează w w w (sau, mă rog, cum s-o pronunţa pe limba lor: şto şto şto)

– Şto eta? Americanschi?

– Niet, românschi bloggăr.

– Torpilăm?

– Niet, apropiat de Maskva.

– Pfft…

Şi apoi s-a retras să-l întâmpine pe Alec Baldwin, sau ceva…

Nu pot decât să mă bucur şi să zic: „Salut to’ar’şe. Dacă îl vezi pe Nemo să-i spui că vreau să-mi fac o poză cu voi!

din-ocean

 

Post scriptum fără legătură cu subiectul: Am mai adăugat fotografii din Spania în albumele-mi, dacă vă face plăcere, vă invit să le vedeţi.

This also means you, tovarăşe! 🙂

Posted in cugetări, umor | 4 Comments »

Teo din Deko Cafe

Posted by Marlo pe 30-03-2009

Mă prinsese la un moment dat febra YouTube-ului. Adică atunci când mă plictiseam, intram pe YouTube şi dădeam aiurea pe filmuleţe. Aşa am văzut prima oară un stand-up comedy din Deko. Nu mai ştiu cine era protagonistul, dar oricum, era slăbuţ. Am mai dat pe acolo şi am găsit altul, şi un altul, şi aşa am realizat că Deko Cafe ăsta e un fel de Comedy Central unde îşi încearcă lumea norocul.

Aşa am dat şi de Teo. Au trecut 2 minute şi râdeam cu lacrimi. Tipul e absolut genial, şi foarte spontan!

Poftiţi de savuraţi câteva momente excelente! Pentru mai multe, căutaţi şi pe YouTube. 😉

 

Partea întâi

Partea a doua

Partea a treia

Partea a patra

Posted in umor | 2 Comments »

Metro-salt

Posted by Marlo pe 28-01-2009

Acum câteva zile abonamentul meu la metrou a încetat să funcţioneze (e din ăla magnetic), deşi mai e valabil 2 săptămâni! Mi-am dat seama că asta a deschis sezonul salturilor peste bara de acces. Prima oară a fost mai greu:
– Săru-mana. Nu mai merge chestia asta şi mi-a tipărit un cod!
Ştia imediat despre ce e vorba. S-a luminat la faţă iar eu am crezut 2 secunde că am câştigat un premiu la ceva. Mă uitam după camera ascunsă cu cartela în mână.
Îmi zice:
– Aaa, aveţi cartelă cu cod, păi săriţi.
Cum dracu’ să sar, mă gândeam eu. Da’ ce-s eu, ninja? Să sar în sus de bucurie că am cod pe cartelă? Sparg şi nişte cărămizi când ajung jos?
– Săriţi peste bară, că e ok!!
Completarea m-a luminat. Dar am încercat o negociere:
– Păi nu mai bine îmi daţi o altă cartelă?
– Nu am cum, că se validează prima oară când le introduceţi, nu am cum să le programez eu.
– Şi, aşa o să fie 2 săptămâni de acum?
– Păi… Da, arătaţi cartela şi săriţi!
– Şi dacă o să am şi bagaje?? Le arunc înainte şi… Sar?
A început să râdă. Probabil că şi-a închipuit că eram funny.
Am pus cartela în portofel şi… Am sărit. Nicio problemă, am cod pe cartelă şi abonament inclus la sală de gimnastică. Bine adevărul e că nu mi s-a întâmplat peste tot aşa. Sunt unele staţii unde se apasă un buton şi poţi trece normal, dar sunt cel puţin 3 staţii unde e exclusiv cu… Salt!

Posted in MacGyver, umor | Leave a Comment »

Ziua UNU

Posted by Marlo pe 01-01-2009

Tada!!! E primul 9 şi 10 din 2009! Trebuie să îmi dau calendarele cu un an înainte!
Înainte ca cealaltă jumătate de creier să se prindă că făceam mişto de ea, eram în picioare. Dau cu apă pe faţă şi pornesc calculatorul. Văd că antivirusul meu trecuse şi el prin Revelion: “NOD 32 update: 01.01.2009”. Buuun aşa! Decid să ies pe afară. Pun mâna pe un mobil şi văd apel ratat la ora 00:00 fix de pe un 0248 … Huh? Sun. Îmi răspunde un nene:

 

– Alooo?
Eu, energic:
– Bună dimineaţa şi „La mulţi ani” cu tot ce vine mai bun după el! Am primit apel la doişpe de la dumneavoastră şi v-am sunat.
Mă recomand. Vocea, puţin buimacă, îşi revine imediat cu acşient:
– La mulţi ani! Păi aici e familia …
N-am distins. Ceva cu „uţi” sau „uţiu” în coadă… N-am auzit în viaţa mea de ei. Sunt convins că nici ei de mine.
– Aaaa, fac io, la mulţi ani, sper că aţi petrecut frumos în noul an, blah, blah.
Turui eu niţel, mai turuie şi el, şi ne despărţim de parcă ne cunoşteam de-o viaţă. Bun aşa, încă o realizare de mare excepţie pe 2009!
Mă îmbrac, iau şi aparatul foto după mine şi ies. Afară, frig ca naiba. Merg şi mă văd într-un geam cu freza de anu’ trecut pe tendinţă ridicată. Dau cu mâna prin păr şi se rezolvă. Pe străzi e pustiu şi începe să-mi placă. Resturi de pocnitoare cu kilogramele. Fiecare pas neatent scârţie câte una. Nu mai aveam bani, aşa că mă proptesc lângă un bancomat, care, spre surpriza mea, avea un cetăţean înfipt în el. Cred că şi el rămăsese fără bani.
Moşmondeşte el ceva pe acolo, trage cardu’ şi banii şi aşteaptă chitanţa. O ia şi o aruncă pe jos. Bine frate! Mor când îi văd pe ăştia dornici să facă pagubă la rola de hârtie din bancomat…
Proptesc şi eu bancomatul şi închei tranzacţia fără bon. Văd în zare un non-stop şi pe el scria „Deschis”. Când mă apropii, de fapt nu era. O luase razna cartonaşul verde din geam, lucru normal de fapt…

Pe şosele doar RATB™-ul, şi el timid la vedere. Plec la plimbare şi îmi rezerv banda mea proprie de şosea. Cred că îmi place treaba asta cel mai mult. Un Bucureşti liniştit, fără forfotă, fără claxoane, fără nimic decât scârţâitul pantofilor pe stratul foarte subţire de zăpadă. Vâjâie şi vântul îngheţat pe la urechi. Cu toate astea e soare fără pic de nor. Trec pe lângă „Academia de înalte studii militare” (Fosta şcoală de război, aşa cum îi zicea lumea acum hăt…). Atent să nu calc vreo artifică neexplodată, mă apropii de marele brad din faţă. Nu-mi găsesc cadoul, aşa că mă car. Circul fără ţintă şi eventual observ un alt non-stop. Intru să iau o ţigară de foi. Nu mai fumez, dar uneori savurez o ţigară bună. Mi s-a părut o ocazie bună să pufăi pe străzi aşa că am trezit vânzătoarele care dormeau pe tejghele şi îmi iau ţigara. Îmi aduc aminte că n-am cu ce să aprind şi cer şi un chibrit. Mi-a dat o duzină întreagă. Cum dracu’ măi, gândesc eu, daţi ţigările de foi din pachet la bucată, dar chibritele le daţi la bax? Bine că nu i-am cerut şi vreo apă că-mi dădea cheile de la cisternă, probabil…
Ies şi împart cutiile de chibrite prin buzunare. Dacă mă prinde vre-un agent de Poliţie, sigur zice că eu am aprins toate artificiile din Bucureşti. Scot muştiucul de lemn de la ţigară şi o aprind.
În continuare îmi face o plăcere nebună să mă plimb prin pustietatea asta de oraş! Dau de un parc, râcâi zăpada de pe o stinghie şi mă aşez. Eram pe buza unui deal. Parcul se făcea în jos şi de unde eram vedeam o mare parte din Bucureşti. Mă rog, doar vârfurile despicate.
Un diavol tasmanian din mintea mea îmi aduce aminte că e dimineaţă şi că am un telefon mobil la mine. Rânjesc cu răutate şi mă apuc să sun de prin agendă. Am sunat 4 persoane. Mi-a răspuns din somn doar unu’, colegul meu de „bancă”:
– La mulţi ani!! Fac eu cu energie. Ce faci meştere, dormi la ora asta??
– Păi da, da’ tu cum naiba, când te-ai trezit?
Îl mai zgâlţâi niţel cu prietenie şi urale, apoi îmi trece şi îl las să doarmă. Mi-a îngheţat fundul pe scândura aia aşa că mă ridic şi mă îndrept spre casă. Mai aveam jumătate de ţigară dar am stins-o şi am aruncat-o (la coş, apropos, pentru cine nu ştie că şi ăla e loc de aruncat o ţigară STINSĂ).
Ajung puţind a ţigară acum 20 min. Mă apuc şi scriu aberaţia asta, aprob un comentariu, public şi ies!

Concluzie?
Plimbaţi-vă nene pe străzi cât mai apucaţi. ACUM. Mâine? Hmm… Mâine…

 

 

 

 

Edit> Revin că e prea tare faza.

Îmi tremură imaginea de pe monitorul CRT de la server şi realizez că o să mă sune cineva pe mobil.

– Alooo (fac eu)
– La mulţi ani!! (voce cu acşient)
Îmi pică fisa şi dă să mă bufnească râsul.
– La mulţi ani, dar cu cine stau de vorbă?
– Păi cu mine!…
– … (cu greu mă abţineam din râs)

Îi explic omului şi îşi dă seama că a greşit numărul, ne mai urăm o dată toate alea şi închid. Acum îmi dau seama că i-am urat lui cât n-am urat nimănui pe care îl cunosc. 🙂

Posted in umor | 5 Comments »